„Constantin şi-a făcut fiii creştini“

Sfântul Împărat Constantin cel Mare a stat la temelia libertăţii de manifestare a întregii Biserici creştine. Pentru buna sa îndrăzneală prin care a reuşit să schimbe o întreagă lume, Dumnezeu l-a aşezat laolaltă cu sfinţii Săi, în cereştile Sale locaşuri.

Sfântul Împărat Constantin se naşte în partea răsăriteană a marelui Imperiu Roman, spre sfârşitul veacului al III-lea. Cei ce cred în rânduiala dumnezeiască afirmă cu putere în toată vremea: iată, vin Dumnezeule, ca să fac voia Ta. Aşa a făcut şi Constantin. Se naşte în chip providenţial din părinţi credincioşi şi buni (Elena, mama lui, era creştină), creşte ca soldat în preajma împăratului Diocleţian şi dobândeşte arta de a conduce instituţiile statului. Vede în mod direct efectele inutile ale persecuţiilor şi înţelege puterea creştinilor. Istoricii vremii (Eusebiu şi Lactanţiu) ne mărturisesc că Hristos i Se revelează lui în mod direct şi minunat. De atunci, la fel ca Saul, dă mărturie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos nu prin predică, ci prin legile şi lucrul mâinilor sale. Istoricul Teodoret spune că împăratul şi-a dorit să se boteze în Iordan la fel ca Împăratul Hristos. Istoria a mărturisit: „Constantin şi-a făcut fiii creştini“.

„Pildă de viaţă închinată lui Dumnezeu“

Cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu este mereu actual şi veacurile nu aduc cu ele şi ştergerea numelui său. Şi Constantin se regăseşte aici. Este actual pentru că el a devenit mângâietorul celor în nevoi, al celor ce sufereau prigoană pentru că-L mărturiseau pe Hristos Domnul, Fiul Înomenit al Dumnezeului Celui viu. Sfântul Constantin ne arată concret că orice om poate realiza o relaţie vie şi personală cu Hristos. Pentru el, Împăratul cerului şi al pământului nu rămâne ascuns, ci Se revelează ca Dăruitor viu şi Protector Atotputernic.

Dintotdeauna Biserica noastră a mărturisit guvernarea lumii de către Dumnezeu prin oameni. Sfântul Împărat Constantin cel Mare s-a făcut pildă de ascultare, deşi avea lumea întreagă datornică spre supunere. Despre el, Eusebiu al Cezareei, istoricul perioadei patristice, spunea: „Dintre toţi bărbaţii care au apucat vreodată să stăpânească peste împărăţia romanilor, singur Constantin a ajuns să fie în chip vădit iubit de Dumnezeu Cel atoatestăpânitor, făcându-se pentru toţi oamenii o adevărată pildă de viaţă închinată lui Dumnezeu“.

Fericit cel ce aduce pacea!

Chemat să slujească ca împărat, Constantin a avut în grijă pacea lumii. Aşa a înţeles el să împlinească fericita poruncă: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema“. Dar pacea imperiului nu putea fi dobândită fără găsirea unei soluţii concrete şi responsabile a problemei creştine. În 313, împreună cu împăratul Liciniu, Sfântul Constantin hotărăşte la Milan ca religia creştină să nu fie doar îngăduită, ci şi ajutată spre răspândire şi spre întărire. Din acele vremuri avem ca mărturie cuvintele învăţatului Lactanţiu, biograful său, care spune: „Devenit împărat, Constantin Augustus nu a întreprins nimic mai înainte de a-i reda pe creştini cultului şi Dumnezeului lor“. A ctitorit biserici şi a organizat sinoade pentru pacea şi liniştea Bisericii. Prin Sinodul de la Niceea, Constantin a rezolvat problema datei Paştelui, care neliniştea şi dezbina întreaga lume creştină.

Începând cu anul 317, Sfântul Împărat a dat acces creştinilor pentru înaltele funcţii în stat. În 322, chipului zeului Mithra a fost şters definitiv de pe monede, iar în 321 duminica a devenit în mod oficial zi de odihnă în tot imperiul. Din 324, Constantin rămâne singur stăpânitor peste tot Imperiul Roman. Un an mai târziu, adună toţi episcopii pentru a readuce unitatea dogmatică a Bisericii, scindată de erezia preotului Arie.

Părinte al Bizanţului

Sfântul Împărat Constantin a rămas în memoria Sfintei noastre Biserici şi ca părinte al Imperiului Bizantin, leagănul şi podoaba creştinismului vreme de câteva secole. Această cetate el o construieşte din temelii, punând un nou început lumii romane. Dorea cu tot dinadinsul acest lucru, voia un imperiu nou, un stat nou, o capitală nouă, o ordine socială bazată pe principii noi. Iar această noutate era Creştinismul cu modul lui de viaţă. Pentru a deveni universal, pentru tot imperiul, Constantin a înţeles că este nevoie de o singură conducere creştină şi de o capitală creştină - Constantinopolul.

Faptele sale de milostenie şi de mângâiere împărătească arătate creştinilor i-au adus Sfântului Constantin sfârşit bun şi pomenire veşnică. El a murit botezat de episcopul Eusebiu al Nicomidiei în Duminica Rusaliilor a anului 337. A fost înmormântat împreună cu mama sa la Biserica „Sfinţii Apostoli“, ctitoria sa, din Constantinopol.

Posteritatea creştină va da mărturie până la venirea Celui Ce l-a preaslăvit pe Constantin pe pământ: „Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi Apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus, pe care păzeşte-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni“.