Criza morală şi reconsiderarea din temelii a vieţii noastre

Atât utilitarismul lumii, cât şi hiperduhovnicia Bisericii conlucrează cu succes la eliminarea crizei morale din viaţa omului contemporan. Şi odată cu eliminarea crizei morale se evaporă adevărata temelie umană a unei convertiri autentice. Când Sf. Ap. Petru a propovăduit Evanghelia în ziua Cincizecimii, nu le-a vorbit iudeilor despre isihasm, ci le-a spus că erau ucigaşii Fiului lui Dumnezeu.

„Eu le-am dat cuvântul Tău şi lumea i-a urât...“ (IOAN 17, 14)

În curtea unei mănăstiri am văzut un clopot vechi, inscrip­ţio­nat cu litere chirilice. Privin­du-l şi încercând să-i des­cifrez pi­sania, mi-am amintit de alt clopot, unul inscripţionat cu Le­gea lui Dumnezeu şi pe care ui­tăm tot mai mult să-l tra­gem: clopotul conştiinţei mora­le. Singurul, de altfel, care are puterea de a dezvrăji minciuna confortabilă în care suntem seduşi să locuim ca „buni creş­tini“ ai lumii de azi.

L-am văzut pe părintele profesor Răducă, la o emisiune de pe Antena 3, trăgând acest clo­pot, când le-a spus domnilor Bu­huceanu şi Cernea, repre­zen­tanţii mişcării Gay, că în nici un manual de anatomie din lume rectul nu este organ ge­­nital. Replica părintelui des­vră­jea un dialog care se voia eminamente politic şi legislativ. Adică pleca de la premisa fal­să că homosexualitatea, dezincriminată sexual, este deja doar o mişcare politică. Faţa dom­nului Buhuceanu exprima jenă şi chiar un fel de pudoare rănită, amestecată cu un aer de seriozitate profesională: dânsul nu era acolo în calitate de homosexual, ci de ideolog al toleranţei politice şi reformator legislativ în spirit european. Dar părintele Răducă nu s-a lă­sat aburit. Ci a pus adevă­ra­ta, netrucata temelie a discu­ţiei. Cu Biblia în mână precum cu o mistrie, a spart unul din pe­reţii mormântului văruit rog­vaiv al fenomenului gay, lă­sând să se vadă adevăratul con­ţinut al problemei. Cu sodo­miţii Biserica stă de vorbă la Spovedanie, nu la televizor, căci homosexualitatea este pă­cat strigător la cer, crepusculul umanităţii, nu factor de progres social...

Hiperduhovnicia contemporană a favorizat apariţia unei abordări spiritualist-utilitariste a credinţei

Spunea părintele Steinhardt că sunt momente când mărtu­risirea creştină înseamnă a spune că rahatul e rahat şi în­gerul, înger. Acesta e nivelul la care ne-a adus „lumea civilizată“ de azi, de a ne bate pentru adevăruri de ordinul „ortodoxiei“ anatomice, precum cel enunţat de părintele Răducă în emisiunea TV.

În general, în lumea româ­nească nu ai probleme ca om duhovnicesc, amator de sluj­be lungi şi cuminte pelerin de weekend. Nu sunt probleme cu aspectul angelic al credinţei noastre. Problemele încep totdeauna în zona morală, când omul duhovnicesc refuză să tacă în faţa mârşăviei, taxând rahatul ca rahat. Aici începe duşmănia lumii. Căci din punctul de vedere al secularismului asta se vrea: un ghetto duhov­nicesc pentru creştinii orto­docşi, o exilare totală în zona privată, angelică, a creştinismului. Nu ca spiritua­litate deranjează Ortodoxia, ci ca poziţie morală, mărturisitoare. Ca şi Hristos este urât doar atunci când spune că lucrurile lumii sunt rele (IOAN 7, 7), nu pentru că s-a dus în munte să se roage. Iar acum lucrurile lumii sunt mai rele ca niciodată...

În Occident, după teologia „morţii lui Dumnezeu“ a urmat, în mod firesc, moartea moralei creştine, prin trecerea la o civilizaţie în care faptele şi gândurile oamenilor nu mai sunt judecate moral, ci utilitar. Adi­că binele şi răul nu mai sunt norme divine, universale, nu mai e rău ceea ce Dumnezeu spu­ne că e rău; ci sunt redefinite după interesul individual (rău e ceea ce dăunează intereselor mele).

Aproape simultan, din perioada comunistă şi până azi, din motive politice şi nu numai, Ortodoxiei i s-a refuzat sau şi-a refuzat atitudinea morală pu­blică, rămânând la o expresie aproape exclusiv dogmatică şi liturgică.

Astfel, avem astăzi doar uti­litarism şi hiperduhovnicie. Iar hiperduhovnicia contemporană a favorizat apariţia unei abor­dări spiritualist-utilitaris­te a credinţei. Mulţi tineri dintre cei care vin astăzi la spove­dit au o astfel de abordare, adi­că vin la duhovnic fie pentru o „asi­gurare spirituală“ pentru viaţa lor materialist-hedonistă, fie din curiozităţi de tip ezoteric.

Odată cu eliminarea crizei morale se evaporă adevărata temelie umană a unei convertiri autentice

Atât utilitarismul lumii, cât şi hiperduhovnicia Bisericii conlucrează cu succes la elimi­narea crizei morale din viaţa omului contemporan. Şi odată cu eliminarea crizei morale se evaporă adevărata temelie umană a unei convertiri autentice. Când Sf. Ap. Petru a propovăduit Evanghelia în ziua Cincizecimii, nu le-a vorbit iudeilor despre isihasm, ci le-a spus că erau ucigaşii Fiului lui Dumnezeu. Străpungerea de inimă şi întrebarea lor cutre­mu­rată: „ce să facem?“ sunt semnele unei crize morale profunde, care nu e altceva decât o pătrundere a uneltei Semănă­torului până la pământul cel bun, sensibil, al inimii, înainte de a pune sămânţa Evanghe­liei. E rana morală ce nu se vin­decă decât cu viaţă duhov­ni­cească; criza morală care cere o reconside­rare din temelii a vieţii noastre.

Domnii Buhuceanu şi Cer­nea spuneau că încă nu e vorba despre căsătoriile homosexuale, pentru că societatea româ­nească nu e pregătită încă pentru această schimbare. Metode­le de elimi­nare ale acestui încă, cum ar fi asediul civic al asociaţiilor umanist-seculare asu­pra Bisericii simultan cu presiunea politică din exterior şi tele-reeducarea maselor, le ştim. Cele pe care nu le ştim sunt cele cu care Biserica va de­polua moral, cotidian, spaţiul civic. Adică ce va face, organizat şi metodic, Biserica pentru ca clopotele bisericilor de piatră să le angreneze pe cele din turlelele bisericilor de carne, clopotele conştiinţei morale; ast­fel ca sunetul de alertă mo­rală să umple spaţiul civic şi să nu mai lase să coboare la „ni­velul fiziologic“ dialogul Biseri­cii cu societatea civilă.

Adică, în ce fel va rezolva „schisma“ dintre liturgică şi morală din lăuntrul nostru, atât de vizibilă şi distructivă în expresia ei practică: „schisma“  dintre duhovnicie şi reacţia ci­vică.