Cu gândul la Hristos

„Să nu dispreţuieşti a avea grijă de gânduri, căci lui Dumnezeu nu I se ascunde nici un gând“. (Marcu Ascetul, Filocalia, vol. I).

Între starea de dependenţă faţă de nevoile vieţii şi libertatea spirituală, între căutarea lumescului şi intuiţia sacrului, între iluziile unei vieţi mereu schimbătoare, supuse uzurii timpului şi realul credinţei, stă gândul.

Realitate nevăzută şi dinamică, mintea percepe şi analizează permanent informaţii venite din exterior, dintr-o lume din ce în ce mai secularizată, mergând la pas grăbit cu timpul, informaţii ce o împresoară şi îi direcţionează lucrarea pe o pistă falsă. O minte slăbită îşi lasă adeseori gândurile să hoinărească de-aiurea, omul uitând de sine însuşi şi de Dumnezeu, în detrimentul sănătăţii sale spirituale. La adăpostul gândurilor, credem că ne este permis orice, iar în forul nostru interior avem impresia că dreptatea e mereu de partea noastră, lăsându-ne uşor convinşi, cu ajutorul imaginaţiei, de calităţile noastre mai mult sau mai puţin reale. În acest sens, Sfinţii Părinţi precizează că imaginaţia, în înţelesul de dialog cu gândurile păgubitoare, este calea pe care patimile - definite de Sfântul Maxim Mărturisitorul ca „afecţiuni neraţionale ale sufletului faţă de plăcerea simţurilor“ - intră în om. De aici, îndemnul de a nu cugeta sau face nimic fără un scop plăcut lui Dumnezeu, îndemn pe care îl regăsim şi în Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă (...). Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus“ (Filipeni 2, 3-5).

Poate mai mult decât orice, gândurile ne definesc, ne formează sau deformează caracterul, fiinţa noastră duhovnicească. Iată de ce literatura filocalică recomandă ascultarea şi disciplinarea gândurilor, mărturisirea lor în faţa unui duhovnic pentru conştientizarea nepriceperii, falsităţii unei minţi nestrunite, şi pentru sfat bun. Mai rapid decât cuvântul şi fapta este gândul. Asemeni unui port la care poposesc multe corăbii, în minte se ivesc gânduri de tot felul: unele ale noastre, altele nu; unele dătătoare de pace şi bucurie, altele care instigă la ură şi mânie; unele pe care ni le amintim, altele pe care le fabricăm, unele care dau nădejde, altele care ne alimentează propriile temeri şi anxietăţi, unele frumoase şi drepte, altele viclene. În puterea minţii stă de a le controla şi selecta, de aici şi expresiile „pază a minţii“, „trezvie sau atenţie duhovnicească“. Şi tot de la ea, de la minte, întocmai ca de la un cârmaci sufletesc, primim puterea de a ne activa voinţa şi a ne canaliza energiile sufleteşti spre împlinirea a tot lucrul bun.

Un mod rău de vieţuire este rezultatul necunoaşterii voii lui Dumnezeu, a unui mod rău de gândire ce s-a transformat în obişnuinţă, aşa cum ne arată şi Mântuitorul Hristos: „Cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule“ (Matei 15, 18-19). Iar în altă parte, referindu-se la raportarea omului la lumea exterioară şi la ceilalţi, prin gând şi simţire, metaforic comparate cu ochiul, El învaţă: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu atât mai mult“ (Matei 6, 22- 23).

Sfântul Pavel vorbeşte despre însuşirea modului de gândire al lui Hristos, prin călăuzirea Duhului Sfânt, prezent în Biserică şi în Sfintele Taine, dobândit în rugăciunea stăruitoare a fiecăruia în parte, spre zidirea omului celui duhovnicesc. „A avea gândul lui Hristos“ (I Corinteni 2, 16) înseamnă a nu mai gândi în duhul lumii acesteia, lumeşte, ci duhovniceşte, conformându-ne întru totul modului de viaţă evanghelic, înseamnă a ne descoperi adevărata noastră fire şi adevăratul nostru chip, urmând chemarea la iubire şi viaţă a Celui ce ne-a chemat de la nefiinţă la fiinţă.

„Fiecare rugăciune, dacă este pornită din inimă, mărturiseşte un simţământ nou, iar acel simţământ e izvorul unei idei noi, ce nu ţi-a trecut niciodată prin minte până atunci şi care te va îmbărbăta. Astfel, îţi vei da seama că rugăciunea aduce cu sine un spor de înţelepciune“ (F. M. Dostoievski). Departe de a crea automatisme mentale, atenta supraveghere a gândurilor şi rugăciunea au rolul de a ne înviora sufleteşte, de a ne face mintea şi simţirea rodnice în lumina credinţei, de a ne da puterea de a o lua de la început, de a ne aşeza întru nădejde. În Biserică, fiecare primeşte în mod tainic puterea de a iubi cu iubirea lui Hristos (Filipeni 1, 8) şi de a întrezări lumina cea neînserată a împărăţiei lui Dumnezeu, căci Hristos reprezintă, după cum scrie Alexandre Schmemann în Euharistia, taina Împărăţiei, întruparea în om şi pentru om a amintirii lui Dumnezeu, a iubirii dumnezeieşti şi de viaţă făcătoare îndreptată spre lume. Rugăciunea uneşte, astfel, în iubire şi adevăr, căci inima omului rugător devine ea însăşi biserică în care el înveşniceşte timpul şi agoniseşte iubire şi viaţă.