La 25 noiembrie 2018, în anticiparea Centenarului Marii Uniri, un sobor impresionant de ierarhi, condus de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Arhiepiscopul Constantinopolului-Noua Romă și Patriarh Ecumenic, și de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, consacra „singurul edificiu reprezentativ al Centenarului României reîntregite”. La șase ani de la acest moment istoric, în urma eforturilor susținute ale echipelor de muncitori, Catedrala Mântuirii Neamului se înfățișează în peisajul urban agitat al Capitalei ca o oază luminoasă de liniște, în care orice om poate să se oprească, să se regăsească pe sine în legătură tainică cu Dumnezeu, dătătorul a tot binele.
Cu poeţii români la ceas de sărbătoare pascală
De-a lungul timpului, sărbătoarea Paştilor a fost atât un prilej de reflecţie şi bucurie colectivă, cât şi o realitate la îndemâna poeţilor pentru a se cunoaşte mai bine pe ei înşişi şi a atinge nişte limite remarcabile ale expresivităţii artistice. Poezia română cuprinde numeroase poeme inspirate de evenimentele pascale, a căror reuşită a fost garantată tocmai de sublimul temei alese.
De la Arghezi şi Blaga, trecând prin Radu Gyr şi Vasile Voiculescu, până la Ioan Alexandru şi Daniel Turcea sau, mergând mai încoace, spre Sorin Mărculescu, Ştefan Augustin Doinaş, Ileana Mălăncioiu ori Ana Blandiana, poetul român nu s-a sfiit să abordeze un asemenea subiect major prin care a putut să se autorafineze şi, în acelaşi timp, să transmită cititorilor săi un sentiment religios potenţat prin mijloacele literare. Transcendenţa de-a pururi învăluitoare şi imanenţa care musteşte de simboluri formează de fapt structura adevăratei poezii religioase, în care prin înverşunări suave şi învelişuri diafane este asigurată împlinirea estetică.
Poezia noastră, şi în general toată poezia care se ocupă de ce e mai presus de simţuri, a evitat să pună în evidenţă dureroasa ruptură dintre sacru şi profan, accentuând tocmai perfecta continuitate dintre ţesuturile universului. Ceea ce este dincolo se regăseşte de fapt şi aici, în imediata noastră vecinătate, fiindcă altfel nu am mai putea crede în mântuire. Poezia constituie o asemenea punte, un ligament binecuvântat care uneşte palierele lumii de foarte sus până foarte jos, de la lumina stelelor până la firele anonime de iarbă. Marii poeţi mistici au avut vocaţia abisurilor insondabile, dar au regăsit şi lângă ei dimensiunea aceasta a nenumitului, desenând pe carnea omului, ca într-o carte, flori ale stigmatului prin care suferinţa dobândeşte un sens redemptiv. Acesta şi este rostul scrierii şi al lecturii, defrişarea şi îmblânzirea sufletului asfixiat de aglomeraţia zilnică. Poemele pe care le-am ales ne direcţionează spre o înţelegere şi o simţire a cerului care de Paşti e cel mai înalt şi luminos. Sau ne adâncesc în miezul suferinţei care de la un anumit nivel ajunge transparentă. Nu este vorba de poeme ilustrative, pedagogice, didactice, în care Paştele este „explicat” pe înţelesul cititorilor de poezie. Dimpotrivă, sunt poeme puternice, criptate, dospite îndelung pentru a se aşterne în pagina cărţii ca nişte zăpezi imaculate. Sau ard ca nişte flăcări care luminează la miezul nopţii. Sărbătoarea, oricum am lua-o, este precum o scară de la care începe ascensiunea celui flămând de cer.
Înviere
Cum de mai luminezi câteodată
Viaţa
Ascensiunea
Imnul 139
Speranţa uitată