Cuvântul parohului: Aici am învăţat să gângurim în rugăciune cu Dumnezeu...

Anul trecut, într-o zi de florar, în care soarele se topise pe cer, venit-am la închinăciune în răcoarea zidurilor Mănăstirii Neamţului, venit-am să mă întâlnesc cu propria adolescenţă.

Am şi intrat mai apoi pe holul Seminarului de la Neamţu. Afară arşiţă, înăuntru răcoare ca într-o peşteră rupestră.

Înaintând spre cancelarie, pe peretele din dreapta am dat de un tablou de promoţie, de unde fotografia mea zâmbea enigmatic şi întrebător. Această întâlnire bruscă cu mine însumi, după atâta timp, pe acest hol care îmi fusese atât de cunoscut, dar pe care îl uitasem, m-a tulburat profund. Încerc cu disperare să fiu seminaristul ce se uita la mine, zâmbind în colţul tabloului.

Dintr-o dată, viaţa mea, a celui real ce stătea în faţa tabloului, începe să-şi piardă din consistenţă.

Dintr-o dată, drumul făcut până aici se retrage sub paşii mei şi rămân singur cu elevul din poză, într-un spaţiu în care nu mai este aer de respirat decât pentru unul singur.

Iată, suntem faţă în faţă, putem discuta liber, putem depăna amintiri despre colegi, despre profesori. Nu-ţi dai seama că se poate discuta cu gravitate despre orice?...

Aici am învăţat şi sorbit Adevărul Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi, să ne hrănim din Cuvântul din Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, părintele Stăniloae, să silabisim din psaltichie, din greacă, latină, Eminescu sau Creangă şi câte şi mai câte. Dar, mai ales, am învăţat să gângurim în rugăciune cu Dumnezeu...

Cineva a venit şi a micşorat la scară această viaţă; ea este de fapt aceeaşi, cu toate detaliile ei, numai că a rămas încremenită în aceea clipă minusculă şi îndepărtată a adolescenţei. O poză are poate destinul unei frunze, devenită material de studiu într-un ierbar.

Viu în acest tablou a rămas numai zâmbetul acela schiţat cu peste douăzeci de ani în urmă... sunt descumpănit în faţa acestui zâmbet, nu ştiu dacă mi-e adus mie însumi peste timp sau e doar unul protocolar ce se adresează tuturor. În memorie amintirile se decolorează exact ca această poză păstrată în tabloul de promoţie...

Ne-a dezlipit brutal din visare scărţâitul unei uşi şi zâmbetul mirat al elevului de serviciu care, încurcat, m-a întrebat pe cine caut. De fapt, pe cine întrebase, pe mine sau pe elevul din poză? Elevul, adolescent, ar fi dat cu siguranţă multe răspunsuri. Eu, trecut prin vremuri, am înţeles între timp că mi-au trebuit doi ani să învăţ să vorbesc şi o viaţă să învăţ să tac.

Am zâmbit amabil, m-am prezentat, i-am spus că sunt de pe-aici, de pe valea Ozanei, că m-am întors o clipă pentru a căuta zâmbetul adolescenţei pierdute.

Şi acum mi-a rămas pe retină zâmbetul acela enigmatic şi întrebător. Enigmatic, înţeleg, era doar la vârsta adolescenţei. Dar întrebător? Ce-ar fi vrut să mă întrebe? Mai bine că nu ştiu.

Intuiesc că nu l-ar fi mulţumit răspunsul!

La plecare, bradul la umbra căruia învăţam în zilele calde de vară îmi iese înainte, vrând parcă să mă salute. Acolo, de pe banca de la rădăcina lui, ascunse, cuminţi, mă urmăresc ştrengăreşte amintirile...