Cuvântul parohului: Ale Tale dintru ale Tale, Doamne!...

„Bunicii Natalia, prescurăriţa satului, prinos de dragoste la praznicul de 40 de zile...“

Pentru a ne cunoaşte mai bine, am să vă spun la toţi o sfântă istorie, istoria vieţii mele. O istorie care vă mântuieşte!

M-am născut prin jertfa părinţilor mei. Cartea sfântă şi spune: „Până bobul de grâu nu putrezeşte, nu aduce roadă multă“. În miez de brumărel, ieşit-a deci semănătorul. Din bobul de grâu îngropat creştineşte de ţăranul român în binecuvântatul pământ al ţării mele m-am zămislit eu. De la Sfântul Andrei am început, asemenea vouă în istorie, a mă ridica încet, copăcel-copăcel, mândru nevoie mare de verdele proaspăt în care mă-mbrăcasem când am scos capul în lume. M-au acoperit apoi zăpezile albe şi dureros de curate şi, copilărind împreună cu voi, m-am bucurat ascultând colinde ce vesteau Naşterea Domnului Iisus. Apoi, în tihna odihnei din lungile nopţi de iarnă, sub plapuma grea de omăt, ascultam poveşti ca la gura sobei despre Decebal, Traian, Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Eminescu sau Creangă şi câţi alţi mulţi - ştiuţi şi neştiuţi - din seva cărora mă hrăneam eu.

Iar în primăvară, în explozia căldurii de florar, deschideam larg ochii şi, descoperind lumea, mă minunam de frumuseţea şi măreţia pe care Dumnezeu le zidise în creaţia Sa. Am crescut legănat de vânturi - ce-au trecut peste mine ca peste ţară - din cele patru colţuri ale lumii, m-am răcorit în roua limpede a dimineţii, m-am scăldat în ploile calde de vară, m-am încălzit în mângâierea zâmbitoare a soarelui. Am crescut mândru, înfrăţit în spic cât vrabia şi m-am îngălbenit în zi de cuptor, de ciudă, văzând cum trece vremea. Era semn că, măricel fiind, mă copsesem şi eu la minte! M-am trezit mângâiat de mâini trudite şi crăpate de ţăran român, care mă sorbea de drag din ochi ca pe un mare dar ceresc. Ceea ce şi eram! Aţi văzut şi voi un bob de grâu? E ca un pruncuţ înfăşat. Într-adevăr, eram ca şi copilul lui. Investise în mine muncă, speranţă, veghe, dragoste, viaţă. Eram viaţa lui. Ca şi în copilul său, ţăranul român vede în mine, bobul de grâu, ceea ce şi suntem de fapt: icoane ale învierii!

Apoi, îngrămădit cu frăţiori câtă frunză şi iarbă în saci dolofani, luam drumul morii. Aici, Vasile morarul, meşter faur, alunga pleava, neghinele, mă dezbrăca în crijma albă a botezului şi mă transforma în făina albă, curată şi dulce.

Şi odihnindu-mă în covăţica prescurăriţei Natalia, primeam sare - cât să dea gust existenţei -, apă neîncepută, puţintică drojdie şi gata! - plămada pentru căldura moţăitoare a cuptorului. Eram acum în toată firea „pâinea cea spre fiinţă“, cerută de voi zilnic în rugăciunea „Tatăl nostru“.

„Se-nchina frumos în faţa icoanelor“, înainte să se apuce de frământat

Ştiţi însă voi cum mă pregătea bunica Natalia, prescurăriţa satului? Văduvă săracă de mulţi ani, bătrână cât istoria, se-nchina frumos în faţa icoanelor, postea toată ziua şi, în cântec de lacrimă, mă frământa cu măinile ei alb-uscăţive şi mici, mici ca de sfântă.

Făcea semnul crucii mare că se-mpreuna cerul cu pământul şi cu inscripţia IS HS NI KA mă pecetluia ca dar de jertfă pentru Dumnezeu. Mă aşeza apoi în straiţa ei, în „casa mare“, camera de ospeţie, lângă icoane, să miros a busuioc şi flori de tei. Apropo de casa mare: aici, pentru ea, prescurăriţa Natalia, era centrul lumii. În casa mare, împodobită cu lăicere ţesute de ea cu toate florile lumii, după ce taica părintele i-a pus pirostriile, şi-a jertfit dragostea curată pentru singurul bărbat al vieţii ei, Arghir. Aici, în casa mare devenită maternitate, ajutată de moaşa satului, a adus pe lume 12 prunci, 12 fructe ale dragostei ei faţă de lumea asta trecătoare. Aici, ca într-o antecameră a Bisericii, vatră şi pridvor de credinţă, a fost un priveghi de lacrimă cu părinţii, cu bărbatul Arghir, cu unul dintre copii ei, Elisabeta, plecată în lumea îngerilor.

Aici, până mai ieri, nepoţii, chiar şi o strănepoată, căutau în vechea ladă de zestre mere, gutui, nuci şi bomboane învelite în hârtie lucitoare, multicoloră. Aici, în faţa icoanelor, altar al familiei, a îngenuncheat mereu în bucuriile şi necazurile vieţii, la o stare de vorbă cu Dumnezeu. O astfel de casă o fi văzut şi Sfântul Ioan Gură de Aur, când a scris că familia creştină este „biserica de acasă, mica biserică creştină“. Şi tot aici, fetele şi nepoatele au împodobit-o frumos în catrinţă, ie, broboadă înflorată, pregătite, curate, din timp de ea, au jelit-o, au dus-o, într-un car împodobit, acolo unde ea însăşi i-a purtat pe toţi de mânuţă - la biserica satului - şi-au aşezat-o tăcută, cuminte, lângă omul ei, Arghir. Aşa, să fie cununaţi în veşnicie!

Povestea mea nu se opreşte aici. Alte mâini harnice m-or plămădi: ale Mariei, ale Ioanei, ale Paraschivei...

Apoi Gheorghiţă - flăcău dintr-a treia - lua straiţa de la icoane şi mă ducea sfios la biserică, dându-mă preotului jertfă înspre Înviere. Iar părintele, în rugăciuni numai de el ştiute, mă binecuvânta credincios şi, cu sfânta copie în mână, mă aşeza în altarul de jertfă în rânduiala Sfintei Liturghii: Agneţul, părticele pentru Maica Domnului, pentru sfinţi, pentru morţii şi viii Bisericii. În fapt, prin lucrarea Sfântului Duh, Însuşi Hristos este prezent real acolo, prin Trupul şi Sângele Său. Erau prezenţi acolo, ca liturghisitori cu părintele, ţăranul Ion cel cu mâini ostenite, pământul plin de eroi sfinţi ai istoriei, morarul Vasile, picătura de soare ascunsă în roua dimineţii, credinţa prescurăriţei Natalia, sufletul de îngeraş al lui Gheorghiţă, rugăciunea jertfelnică a părintelui. Era prezentă întreaga creaţie în Sfânta Liturghie: istoria, toţi sfinţii, raiul. „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate...“

Ei, dar cred că v-am spus destule despre mine. Sper că, vorbăreaţă cum sunt, să nu vă fi plictisit. Abia acum îmi dau seama că puteam să mă prezint mult mai simplu: sunt o prescură gata de jertfă în zi de sfântă sărbătoare!