Cuvântul parohului: Binecuvântare spre cunoaştere

E florar, încep examenele: teste naţionale, bacalaureat, admiterea în facultăţi. Familia românească redescoperă, cu interes şi emoţie, două drumuri: spre biserică şi spre Şcoală. Spre Biserică înspre ajutor, ca binecuvântare a rostului bun al vieţii, spre Şcoală, adevărată treaptă spre cunoaştere, spre împlinire.

Biserica şi Şcoala, "mama şi fiica", cum s-ar zice. Mama, născută prin verbul Sfântului Apostol Andrei şi înfăşată în lumina şi spiritualitatea Bizanţului, bătrână acum de aproape 2.000 de ani. Fiica, şi ea destul de înaintată în vârstă. Născându-se în "cămările" ei, fiica i le-a dereticat cu grijă.

E drept, ca fiică era subordonată mamei, fiindcă mama era democrată, şi acorda fiicei toate libertăţile ca să-şi ducă la îndeplinire scopurile pentru care mama însăşi o adusese în viaţă. O dependenţă morală a străjuit raporturile dintre ele. Până la o vreme însă, când raporturile fiicei şi-au pierdut caracterul moral, şi, spre durerea mamei, fiica i-a întors spatele. S-a socotit mai tânără, mai deşteaptă, ba chiar savantă, iar pe mamă a criticat-o numind-o analfabetă, pe ea care vorbea şi greceşte şi latineşte şi cunoştea bine limba poporului pe care l-a ajutat la naştere şi l-a purtat peste veacuri, încredinţând-o în mâna fiicei emancipate. Ba a acuzat-o şi de obscurantism, pe ea, care era lumina lumii.

Neştiind de Dumnezeu, copiii nu mai ascultau nici de părinţi, nici de dascăli. Majoritatea se mulţumea (şi se mulţumeşte!?!) să meargă la şcoală pentru o notă de trecere pe care profesorul era pus în situaţia de a o acorda. Emulaţia, dacă mai există, se mulţumeşte cu câteva elemente din clasă, majoritatea a constituit (şi constituie) un balast pe capul profesorilor. Încet dar sigur, simbioza renaşte. Binecuvântând, mama şi-a iertat fiica, pentru rătăcirea ei vremelnică. Un accident al istoriei...

Preoţii şi profesorii au stat până acum într-un fel de expectativă reciprocă. Este necesar ca fiecare parte să păşească în întâmpinarea celeilalte. Intelectualii să intre în biserică, să caute să înţeleagă, pe măsura capacităţii lor, profunzimea ei nemăsurată, bogăţia credinţei ortodoxe. Preoţii, la rândul lor, trebuie să-i caute, să se constituie în exemple vii, să-i aducă în biserică, să le explice Liturghia ca jertfă continuă a lui Hristos pentru noi, jertfă din care ne împărtăşim în mod comunitar.

În condiţii de colaborare, învăţătorii şi profesorii, cu bruma de pregătire pe care o au în domeniul religios, dar înzestraţi cu fondul ancestral al religiozităţii din fiinţa lor, îşi dau mâna cu preoţii sau cu profesorii de Religie în aceleaşi săli de curs, în interesul de azi şi de mâine al unui popor născut creştin şi care nădăjduieşte să moară creştin. Amândouă - Biserica şi Şcoala - hrănesc spiritul. Una spre veşnicie - ştiut fiind că drumul veşniciei trece prin Biserică, cealaltă temporal, prin hrana luată din lucrarea Cărţii, din tainele ştiinţelor. De fapt, drumul care nu duce către Biserică şi Şcoală nu duce nicăieri.

Şi Cartea cărţilor, Biblia, este un permanent îndemn spre cunoaştere. Pentru că fără Dumnezeu omul este singur, spre Dumnezeu şi spre viaţa veşnică a tins mereu sufletul omului. Iar viaţa veşnică constă tocmai în cunoaştere: "Iar aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, Singurul şi Adevăratul Dumnezeu şi pe Fiul Tău, Iisus Hristos".

Începută odată cu Taina Botezului, viaţa veşnică şi cunoaşterea autentică sunt în Dumnezeu, căci acolo este Adevărul. "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa", spune Hristos Însuşi. Şi iarăşi: "Veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi".

Deşi e zidită în chipul lui Dumnezeu din om, libertatea nu se dăruieşte, se câştigă. Nu e adevărat fiu al libertăţii decât acela care se îndeletniceşte cu Cartea, cu învăţătura, drum care duce la cunoaştere.

Drum pe care, fireşte, Biserica îl binecuvântează.

Aşadar, succes la examene!