Cuvântul parohului: Criza şi generaţia pustiului

Când vrem să înţelegem, fie şi în parte, clipa pe care o trăim, ne întoarcem în istorie. Ecclesiastul şi spune: „Nu este nimic din ceea ce a fost care nu va mai fi, căci nu este nimic nou sub soare… Şi totul este deşertăciune…“. Aşadar, să ne dăm întâlnire o clipă cu istoria sfântă, binecunoscută de altfel, a Vechiului Testament.

După ce zeci de ani, în conjuctura vremurilor, evreii au stat sub stăpânire egipteană, prin Dumnezeu şi alesul său, Moise, îşi recapătă libertatea. Pentru a ajunge în Ţara Făgăduinţei - în care curgea lapte şi miere - Canaanul, a trebuit ca, după ce au trecut în chip minunat Marea Roşie (simbol al graniţei dintre două lumi), să treacă şi printr-un pustiu. Aici, bolnavi de nostalgii, au cârtit împotriva lui Moise: „Mai bine muream bătuţi de Domnul în Egipt, înconjuraţi de mesele pline de cărnuri, şi mâncam pâine pe săturate“. Cu alte cuvinte: Ce ne foloseşte libertatea acum, flămânzi fiind?

De aceea Dumnezeu i-a orbecăit prin pustiu 40 de ani, pentru ca generaţia „clipei“, bolnavă de gustul robiei şi care n-avea curajul asumării responsabilităţii libertăţii, să dispară din istorie. Era, în fond, generaţia pustiului.

Şi noi, românii, avem dreptul la propriile nostalgii… Şi, pentru că nu am la îndemână imense dune de nisip, soare toropitor sau cămile, să ne închipuim deşertul aşa cum ni l-am făurit, cu ceea ce noi, românii, avem mai la îndemână: vorbele!

Înainte (de a trece „Marea Roşie“): colectivizare; Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus; Republică, măreaţă vatră; burghezia exploatoare; legionari; Proletari din toate ţările, uniţi-vă; zahăr şi ulei pe cartelă, Balada Siberiei; nechezol; luptă de clasă; Moş Gerilă; au intrat ruşii în Cehoslovacia; Noi, PCR când spunem, spunem tot: Partidul, Ceauşescu, România; Scânteia; trăiască lupta pentru pace; defilare de 23 August; canalul; festivalul tinerilor utecişti; CAP; imperialism anglo-american; Tratatul de la Varşovia; învăţământ politic; tacâmuri; securist; se dă unt la alimentară; cotele apelor Dunării; Radio Europa Liberă; pioneri; aşa s-a călit oţelul; geniul Carpaţilor; tovarăşa dirigintă; epoca de aur; secretar de partid; uteciştii de azi, comuniştii de mâine; reuniune tovărăşească; omul nou; Daciada etc., etc…

După (trecerea prin „Marea Roşie“): vom muri şi vom fi liberi; revoluţie (după nevoi: furată, trădată, de catifea, portocalie); implementat; TVR-liberă; ţărănişti; Frontul Salvării Naţionale; lovitură de stat; economie de piaţă; despot luminat; noi muncim, nu gândim; şomaj; homosexuali; Caritas; nerecomandat tinerilor sub 16 ani; NATO; reformă; ex-regele; FNI; manele; bombardarea Iugoslaviei; tranziţie; euro; Roşia Montana; băiat de băiat; corupţie; Irak; tele-show; Iliescu; inflaţie; telenovele; Republica Moldova; nimeni nu e mai presus de lege; cine a tras în noi 16-22?; TVA; Big Brother; banii vorbesc; schimbări climaterice, migraţie economică; terorism internaţional; război preventiv; democraţie originală; cotidian independent; promo; nu ne vindem ţara; miliardari de carton ş.a…

În deşert, nimic despre Dumnezeu.

Dincolo, în robie, Dumnezeu nu exista pur şi simplu. Dincoace, ne-am spus liber-cugetători.

(Avea dreptate Ţuţea când spunea că, în fapt, nu eram nici liberi, nici cugetători.)

Dincolo era materialismul dialectic şi istoric. Dincoace, în libertate - materialismul pragmatic.

Dincolo era ateismul de stat. Dincoace - societatea postmodernă, secularizată. Din cauza asta - sentimentul ciudat de iarmaroc în deşert, în pustiu. Iarmaroc, pentru că iarmaroc e în mintea multora dintre noi, cum spunea părintele Cleopa. Iarmaroc, pentru că se vinde şi se cumpără orice. De la aur la iluzii. Iarmaroc, pentru că sunt vânzători şi cumpărători. Vânzători puţini, sunt sus, îi numeri pe degete. Cumpărători însă - cu milioanele.

Pustiu, pentru că fără Dumnezeu totul e pustiu, ca orice pustiu, fără sens, orizont, punct de sprijin, fără Biserică. Vă imaginaţi ce pustiu ar fi spaţiul dacă nu ar fi punctat de biserici?

Şi, deodată, în trecerea prin nisipul pustiului, un nou cuvânt tulbură minţile oamenilor călători ai deşertului: criza. „Viţelul de aur“ s-a topit într-o societate a consumului ce încerca să ridice templu unui nou şi iluzoriu idol: banul. O criză ca un duş rece în căldura deşertului, ca o trezire la realitate. Fiul risipitor este chemat să-şi revină în sine, să redescopere valorile autentice care îi dau fiinţă şi identitate.

Criza, ca o chemare la judecata lui Dumnezeu.

Dar să nu se ascundă în noi măcar pentru o clipă o firimitură din Moise, cel care s-a îndoit. Deşi a luptat întreagă viaţă pentru a-şi conduce poporul spre Ţara Făgăduinţei, el s-a îndoit. Fie şi pentru o clipă. De aceea a văzut doar ţara promisă, dar n-a călcat niciodată pe pământul Canaanului… Nici n-am scris bine cuvântul ultim - Canaan -, că nepotul meu, tocmai venit de la cules de căpşuni din ţara unde nu se termină niciodată (Spania, desigur), mă şi trage de mânecă: „Care Canaan?“. Asta-i bună, acum, care Canaan? O să vedem noi! Important este ca, ajunşi dincolo, să fim noi înşine, să nu ne pierdem identitatea spirituală şi culturală, deşertificându-ne sufletul!

Acum, să trecem odată pustiul!

Un pustiu, o criză, ca o purificare!