Cuvântul parohului: Dor de Sfântul Nicolae ...

„Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin…“

(I Corinteni 13, 11-12)

Hramul bisericii, clipă de sărbătoare a cerului printre muritori, adunase în ziua aceea de Sfânt Nicolae întreaga suflare a satului.

Şi-apoi, cunoscut este, că nu era orice fel de sat, fără căpătâi, ci „sat mare şi vesel; cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi şi fete mândre care ştiau a învârti hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile, cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporeni ca aceia de făceau mare cinste satului“, după cum scria, deunăzi, Nică a lui Ştefan Apetrei, la vremea când se hrănea cu amintirile copilăriei…

Biserica, mireasă înflorită din dor de Hristos, dădea semn de mare sărbătoare. Şi, ca de fiecare dată, mă uimea. Turla cea mare din piatră albă cu cruce uriaşă ce înţepa cerul, aleea care urca spre sfântul lăcaş, dangătul clopotelor, troiţa, cimitirul plin de strămoşi - un Humuleşti răsturnat în pământ -, toate îmi vorbeau de Dumnezeu.

Multă vreme, însă, am crezut că icoana aceea roşiatică de la intrare, cu ochi de sfânt în haină de argint, cu chipul luminat de o barbă de lumină, multă vreme, aşadar, am crezut că este Însuşi Dumnezeu.

Mai târziu, tata, dascălul bisericii, mi-a explicat că este Sfântul Nicolae. Cel cu ghetuţele din noaptea de Ajun, cel cu jordiţa pentru neascultători.

Deşi m-am străduit, cât am putut eu, să fiu cuminte, de-cu-seară n-a ajuns şi pe la mine. Cu siguranţă din cauza troienelor.

Afară - iarnă albă cum nu mai văzusem niciodată. În biserică - jertfă de rugăciune şi tămâie adusă sfinţilor din ceruri. La Sfânta Liturghie, cerul s-a coborât pe pământ când părintele Constantin mâncase cărbunii încinşi ai Împărtăşaniei. Şi eu le-am simţit gustul. Cu o zi înainte doar, s-a bucurat nespus când mă chemă dintâi la Spovedanie, „la o stare de vorbă“, cum zicea părintele. Avea mare dar în a dezlega copiii de giumbuşlucuri, iar pe mame şi bunici de acreala plânsului.

Amvonul părintelui Constantin Sârbu, om citit şi vechi dascăl de pe la Neamţu, zguduia conştiinţele din cenuşiul ideologic al puternicilor zilei… Dar ce hram văzut-aţi la români fără o ţâră de horă? Luat-am, deci, învoială de la părinţi ca, în ceas de seară, să merg şi eu să clătesc ochii cu ispitirile lumeşti spre care te cheamă năvalnica asta de lume. O şezătoare ca la Humuleşti nu găseai nicăieri în lume... Miezul de noapte mă găsi în drumul spre casă, învolburat de chemările de peste zi ale cerului şi ale lumii, ce-şi făceau loc în suflet adolescentin. Frigul, sau poate frica, îmi limpezeau gândurile. Frig de decembrie, troienit cu nămeţi, cu miros de colinde, de cozonaci şi Lerui ler, frica de lupii ce, în nopţile lungi de iarnă - ştiam de la bunica -, dădeau iama pe valea îngustă care cobora dinspre Troiţa Sfântului. Acolo, ridicând căciula, l-am „salutat“ din nou pe Sfânt, patron şi al troiţei de piatră, acolo unde ardea mereu sâmburele de lumină a unei candele. Zgribulit, ajunsesem deasupra micului podeţ de peste Valea Seacă. Nu mai aveam mult până acasă, doar câţiva paşi. Deodată, în negreala nopţii, întunecând zăpada ce căzuse din belşug, cu ochii lucitori, lacomi, s-au arătat ca făpturi de spaimă, probabil, lupii. Am înţepenit!

Am încercat să ridic mâna spre cer în a-mi face Cruce, dar n-am schiţat nici un gest. Frica îmi năvălise în suflet, îngheţându-mi sângele în vene. De undeva, însă, dintr-un ungher al minţii, se arătă imaginea candelei Sfântului şi gângurii în gând rugăciunea Acatistului: „Sfinte Nicolae, făcătorule de minuni, ajută-mă!“. Disperarea din suflet şi teama din trup mă făcuseră să tremur. Şi nu de frig! Şi-odată, minune! Îl zării, într-o lumină curată ca o lacrimă, pe Sfântul Nicolae, aşa cum îl ştiam de la biserică, în veşminte arhiereşti, cu mitră luminoasă pe cap, coborând dinspre Troiţă, în fuga mare. Lupii, toţi lupii, schelălăiră a moarte. Şi linişte… Doar praful de stele, sclipind nepăsător deasupra lumii, şi şuierul aerului îngheţat ce, poate tot de frică, tremura în zare. Nici astăzi, sub ispita raţiunii, nu ştiu ce-o fi fost: haita de lupi răi din poveştile bunicii, câini hămesiţi în căutarea prăzii sau, poate, o părere a minţii în miez de noapte. Ştiu însă sigur că, mai târziu, în casă, m-am trezit îngenuncheat înaintea icoanei Sfântului. Şi, sigur, tot de atunci, un dor nestăvilit îmi tot dă târcoale. Dor de Sfântul Nicolae, dor de minuni!

De dor de Sfântul Nicolae am alergat, după foarte mulţi ani, iarna trecută în noapte, la Troiţă să-l întreb dacă depune mărturie pentru cele întâmplate. Candela ardea, miez de mac, sub icoana Sfântului Ierarh. Avva zâmbea ca o amintire şi candela-i răspundea în zâmbet de lumină.

Era tot acolo… doar-doar va avea cineva nevoie de ajutorul lui. Am sărutat cu dragoste obrajii aprinşi de ger ai Sfântului Nicolae. Şi-am zărit - de data asta sunt sigur - o lacrimă sfărâmată sub geana Sfântului.

Lacrimă de dor, lacrimă de lumină!