Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Cuvântul parohului: Hristos a înviat, Mihăiţă!

Cuvântul parohului: Hristos a înviat, Mihăiţă!

Un articol de: Pr. Nicolae Cojocaru - 01 Apr, 2010

Fără îndoială, există în viaţa fiecărui om, şi îndeosebi în viaţa unui preot, momente care prin sentimentele şi prin semnificaţia lor îl marchează toată viaţa.

Un asemenea moment, alergând mereu în memorie, îl retrăiesc an de an în Postul Păresimilor, până în noaptea sfântă a Învierii.

Era în 15 mărtişor a anului 1986, zi în care într-un sat aruncat la poalele Rarăului - Chiril - aveam să oficiez, ca preot, prima mea slujbă de înmormântare.

Mă chemase la el Mihăiţă, un puşti de 9 anişori, răpus de o boală necruţătoare a sfârşitului de secol XX. Simt şi acum cum îmi stăruie în nări răcoarea dimineţii şi văd încă albul murdar al omătului ascuns de la faţa soarelui molcom ce pălea încet, mâncat de gânduri de primăvară.

Doamne, cât de vii îmi sunt toate în minte!... Parcă acum aud glasul tinerei mame care, în momentul cutremurător al ultimei sărutări, a strigat deasupra mormântului ce-nghiţea fructul dragostei şi speranţa ei:

- Mihăiţă, nuuu!...

Era în strigătul acela, la care s-a înfiorat şi Rarăul, adunată parcă toată durerea, neputinţa şi deznădejdea întregii lumi în faţa inevitabilei realităţi a morţii. Parcă văd şi acum lacrima cea mare cât cerul ce trist se oglindea în ea, de pe obrazul Măriucăi, surioara, care, la cei 7 anişori, plângea în sughiţuri.

Încă îmi răsună în minte glasurile mamelor ce-l jeleau, cu versuri izvorâte din durere şi înţelepciune:

"Vai sărmanele sprâncene,

Cum o să fiţi buruiene!

Vai sărmanii ochişori

Cum o să vă faceţi flori"

Şi, sigur, în oglinda neiertătoare a timpului, mă văd pe mine, om la durere, pe mine cel de atunci, cu căutările, cu îndoielile şi nopţile mele de nesomn ce au urmat acelui martie înfrigurat. Ore întregi din noapte călătoream cu Mihăiţă printre stele, căutându-l prin Cărarea Robilor, de unde, cu el mai căzuse o stea.

Mă văd şi acum călătorind cu Mihăiţă prin căutări fără odihnă. Zburat-au gândurile-n noapte alături de Solomon, care, în toată înţelepciunea lui, era descoperit în faţa morţii: "Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune... Şi am zis în sufletul meu că omul este asemenea dobitocului, pulbere, care în pulbere se întoarce..."

Mă durea nefirescul dispariţiei lui la vârsta când încă nu gustase din viaţă. Şi, Doamne, cât de nefiresc şi de absurd mi se părea! Pentru părinţi copilul este ca o icoană a învierii pentru că în mod firesc le biruie moartea. Ceva din sufletul, din sângele, din caracterul, din visele lor trăieşte prin copil!

Cu disperare, m-am agăţat în nopţile întrebărilor mele de paginile sfinte ale Scripturilor, de zâmbetul sfinţilor în faţa morţii pentru a-mi da sens propriei raţiuni. Ea refuza moartea ca ultim cuvânt al destinului căci nu ne naştem doar ca să murim. Aşa ar fi un nonsens. Totul. Mă chinuia chipul său tânăr şi frumos, cu faţa îngerească şi cu zâmbetul acela îngheţat pe buze în faţa veşniciei, în faţa morţii. Mihăiţă zâmbise morţii!...

Şi a venit şi noaptea sfântă a Învierii. Emoţionat de o bucurie neîncăpută în cuvinte, în veşminte albe, cu făclia luminii în suflet şi în mână, după cuvenitul ritual, am ieşit afară din biserică, în miez de noapte, la slujba Învierii. O noapte sfântă şi liniştită, cu mulţi credincioşi veniţi să ia lumină, cu fiorii unei mari bucurii ce plutea în aer.

Cimitirul bisericii, cu sutele de cruci la umbra cărora se odihneau cei adormiţi în speranţa Învierii, era o mare de luminiţe ce bucuroase străluceau în noapte. Era cerul înstelat căzut pe pământ. Evanghelia Învierii, maiestuoasă şi înălţătoare, parcă n-o mai citeam eu. Pluteam...

Apoi am ridicat sfânta cruce de-asupra tuturor, şi, cald, dar puternic, am salutat credincioşii:

- Hristos a înviat!

- Adevărat a înviat!, au răspuns toţi, ca un cor pregătit din vreme, de fapt de aproape 2.000 de ani de istorie creştină. Apoi...

Apoi a venit momentul, care, cu siguranţă, a fost de inspiraţie divină. În timp ce credincioşii cântau cu feţele transfigurate de bucurie "Hristos a înviat...", ochii îmi căzură pe crucea a treia din rândul din faţă. Cu lumânări aprinse în mână, lângă crucea dragostei lor, neauzite decât de Dumnezeu şi de Mihăiţă, mama şi sora lui cântau cântecul biruinţei: "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le".

Deasupra, în înălţimile cerului, în Calea Robilor, o stea strălucea tremurând.

Şi-atunci am înţeles practic ceea ce ani întregi am învăţat pe băncile şcolilor. Am înţeles că strigătul acela al disperării şi durerii mamei la moartea fiului ei era acoperit acum de cântecul acesta al biruinţei morţii ce încălzea văzduhul.

Am înţeles că lacrima aceea de pe obrazul Măriucăi era topită acum de raza bucuriei. Că de-acolo de sus, din sânul îngerilor, Mihăiţă se înfrupta şi el din bucurie. L-am simţit prezent acolo, lângă mama lui, lângă Măriuca lui dragă, lângă mine. Era viu pentru veşnicie!

A înviat Hristos şi a biruit moartea!

A înviat Hristos şi ne-a redat nemurirea!

A înviat Hristos şi ne-a ridicat din pulbere la veşnicie!

A înviat Hristos, ne-a vindecat de absurd şi a dat sens vieţii!

A înviat Hristos, noi toţi vom învia!

Şi atunci, am înţeles de ce Mihăiţă zâmbise morţii! Şi de-atunci, în fiecare an, în noaptea sfântă a Învierii, în bucuria generală a biruinţei vieţii, mă aplec o clipă în mine şi şoptesc încet, încet, încât să audă întreg universul:

- "Hristos a înviat, Mihăiţă!"