Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Cuvântul parohului: Jurnalul fericirii... pierdute

Cuvântul parohului: Jurnalul fericirii... pierdute

Un articol de: Pr. Nicolae Cojocaru - 17 Apr, 2010

Citeam zilele trecute, într-un cotidian central, tot felul de statistici sumbre privitoare la România. Analizându-le, mă gândeam la neliniştile lui Cioran. La el, obsedante nu erau neliniştile de a fi om, ci acelea de a fi român. Una dintre statistici afirma că în anul 2050 vom fi doar 16 milioane de români şi aceia "vechi de zile". Nu era neapărat o noutate, dar răceala cifrelor şi lipsa unei analize serioase - morale, sociale, economice - m-au pus pe gânduri. Întrebarea fundamentală (din păcate nespusă) ce reieşea din statistici era: unde ne sunt copiii? Răspunsul (citit printre rânduri) era tot acolo şi e cutremurător: avorturile! Aceste rânduri nu se vor şi nu pot fi o analiză a fenomenului care e complex, ci doar un S.O.S. adresat familiei româneşti. Se ştie, Biserica vine în apărarea copilului din momentul conceperii sale. Bilanţul sfârşitului de mileniu ne avertizează că, în societatea noastră de tip european, secularizată, sub auspiciile industriei avortului şi a mijloacelor anticoncepţionale, crima colectivă s-a generalizat. La noi, conform aceleiaşi statistici, cu aproximativ 23 milioane de locuitori, sunt omorâţi prin avort aproape un milion de copii pe an.

Creştinul nu poate sta în expectativă, ci trebuie să se întrebe dacă mai există un drept al copilului chiar nenăscut. Autorul "Jurnalului Fericirii", monahul Nicolae de la Rohia spunea: "Copilul, această minune a lumii, este o rază de lumină din lumea îngerilor, un ram înmugurit din paradis". Nu degeaba şi Dostoevski a scris: "Dacă vrei să vezi raiul pe pământ, priveşte în ochii unui copil". Copilul şi copilăria devin astfel o prelungire pe pământ a cerului. Fericirea copilăriei e fericirea edenului .

Cunoscând inima lor, Mântuitorul ne învaţă: "De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor". Copilul este, deci, o mărturie vie, concretă despre lumea transcendentă a luminii, neprihănirea bucuriei veşnice. Aducând un copil pe lume, părinţii zidesc o nouă biserică lui Dumnezeu. Pentru părinţi, copilul este ca o icoană a învierii, pentru că le biruie moartea. Ceva din sângele, caracterul, sufletul, visele lor trăieşte în copil. Naşterea unui copil este un act de creaţie, o taină a colaborării lui Dumnezeu cu părinţii. Dimpotrivă, avortul este factorul principal distructiv al vieţii matrimoniale şi familiale, atentat împotriva vieţii. Prin avort, familia sparge icoana învierii din sufletul ei. Mai mult, avortul este o rană de moarte a sufletului etnic. Nu este vorba numai de existenţa personală, ci şi de existenţa neamului. Veşnicia neamului este şi ea o taină pe care ne-o descoperă, în parte, unul şi acelaşi act al zămislirii copilului din părinţii soţi. Neamul nu este altceva decât o familie mare. Cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil, neamul se împrimăvărează şi descoperă năzuinţa spre nemurire.

"Aş vrea să te cunosc mamă"

Avortul devine astfel genocid, atentat împotriva înveşnicirii neamului. Biserica, fireşte, condamnă avortul, văzând în el păcat împotriva Sfântului Duh. Ucigând un prunc nenăscut şi nebotezat, familia desfiinţează fiinţa în care Dumnezeu şi-a pus chipul său, dar îi pune în pericol şi sufletul, refuzându-i mântuirea: "De nu se va naşte cineva din apă şi Duh nu va putea intra în împărăţia cerurilor". Un film despre avort, realizat de medici americani, surprindea momentul în care obiectul contondent se apropia de prunc în sanctuarul vieţii - pântecele mamei - pentru a-l ucide, moment în care pruncul deschidea gura ca după ajutor, un "strigăt mut" de salvare a vieţii. Tulburătoarelor imagini ale acestui film li s-ar cuveni un "scenariu" scris în urmă cu mulţi ani şi descoperit într-o pagină din revista "Mitropolia Banatului". Intitulată "Aş vrea să te cunosc mamă", pagina, de o sensibilitate aparte, poate fi un adevărat poem închinat vieţii intrauterine, un dialog între pruncul nenăscut şi conştiinţa familiei creştine. Aşadar…

5 octombrie: Astăzi a început viaţa mea. Părinţii mei încă nu ştiu. Sunt mai mică decât un sâmbure de măr, dar sunt eu însămi, o fiinţă umană. Şi deşi sunt atât de puţin formată, e sigur că voi fi fetiţă. Voi avea ochi albaştri şi ştiu că voi iubi florile.

19 octombrie: Am mai crescut puţin, dar sunt prea mică şi nu pot face nimic. Mama face aproape totul pentru mine. Ceea ce este curios este faptul că nu ştie că mă poartă în pântece şi că mă hrăneşte din sângele ei.

25 octombrie: A început să mi se formeze gura. Ia gândiţi-vă puţin! Peste un an, am să râd, mai târziu am să vorbesc.

Cine poate susţine că nu sunt o adevărată persoană? Sunt cineva; aşa cum firmitura de pâine, oricât de mică ar fi, este, totuşi pâine.

27 octombrie: Inima mea a început să bată. Ca a ta mamă: tap-tap, tap-tap. Şi va bate mereu până ce eu voi vorbi şi voi muri. Dar eu sunt la începutul existenţei mele, nu la sfârşit.

12 noiembrie: Au început să mi se formeze minuscule degete la mâinile mele. E de mirare cât sunt de mici şi de minunate. Ele vor şti să mângâie un câine, să arunce o minge, să culeagă o floare… Poate într-o zi vor picta un tablou?

20 noiembrie: Astăzi, pentru prima oară, doctorul i-a spus mamei că eu sunt acolo, plină de viaţă… Eşti fericită mamă?

25 noiembrie: Tatăl meu şi mama mea nici nu ştiu că sunt o fetiţă. Poate ei îşi doreau un băiat. Dar eu o să le fac o surpriză. O să mă cheme Ecaterina, ca pe mama!

10 decembrie: Mi s-a format faţa. Sper să semăn cu mama.

13 decembrie: Am început chiar să văd, dar e încă întunecat în jur. În curând, ochii mei se vor deschide la lumina soarelui, a florilor, a copilaşilor. N-am văzut încă marea, munţii sau curcubeul. Oare cum or fi în realitate? Şi tu, mamă, cum eşti în realitate?

24 decembrie: Mamă, aud cum îţi bate inima. Ţi-e frică de ceva! Eu sunt cu tine… O să ai o fetiţă frumoasă şi voinică, ai să vezi! Abia aştept să mă cuibăresc în braţele tale, să te privesc în ochi. Şi tu mă aştepţi cum te aştept şi eu, nu-i aşa?

29 decembrie: Mamă, mamă de ce i-ai lăsat să pună capăt vieţii mele? Am fi fost aşa de fericite împreună!…

Epilog: Ce-ar mai fi de adăugat? Poate sublinierea, încă o dată, a faptului că uciderea unui singur om, chiar copil nenăscut fiind, este o adevărată dramă pentru familie şi pentru neam. Atenţie, însă: uciderea unui milion poate fi doar o statistică!