Cuvântul parohului: Sărbătorile Bisericii: între sacru şi profan

În fiecare comunitate creştină, zilele de sărbătoare au ocupat şi ocupă un loc important în ierarhia vieţii duhovniceşti, pentru că acestea sunt zile închinate pomenirii evenimentelor iconomiei dumnezeieşti şi a sfinţilor Săi (Ps. 8, 8; Ioan 15, 14; Iacob 2, 23). Orice creştin este obligat să respecte aceste sărbători cu nelucrarea, ca să aibă timp de a se ruga, acasă şi la biserică, de a citi cărţi bisericeşti, de a face fapte bune etc., iar nu ca să se lenevească şi să se dea la păcate.

În fiecare zi a existenţei fiinţiale, creştinii sunt chemaţi să slujească lui Dumnezeu cu trupul şi sufletul (I Cor. 6, 20); din tot sufletul şi din toată inima (II Cor. 8, 5); cu inimă dreaptă şi cu voinţă bună (I Paral. 28, 9); în sfinţenie şi dreptate (Lc. 1, 74-75); cu conştiintă curată (II Tim. 1, 30); făcând cele plăcute lui Dumnezeu (Col. 1, 10); sporind duhovniceşte (I Tes. 4, 1) şi făcând toate spre slava lui Dumnezeu (I Cor. 10, 31), dar trebuie să fie şi cu mai multă luare aminte la felul în care slujesc lui Dumnezeu în zilele de sărbătoare şi, mai ales, cum sărbătoresc ei aceste sărbători sfinte: „Căci sărbătoarea pentru aceea este, nu ca noi să ne sluţim, nu ca să ne adăugăm păcate, ci ca şi pe cele făcute (păcatele) să le nimicim“ (Sf. Ioan Gură de Aur).

Ziua de sărbătoare ar trebui să fie ceva sacru, ar trebui să fie comuniunea noastră cu Hristos şi cu Biserica Sa, ar trebui să fie ziua dedicată sufletului nostru, ziua în care sufletele noastre să radieze de fericirea întâlnirii cu divinitatea, ziua în care să ne aflăm pacea şi liniştea interioară, să regăsim calea spre lumină, calea cea strâmtă care ne duce spre uşile raiului.

Într-o lume dominată de simţurile trupeşti, pe care le căutăm în mod egoist, uităm, practic, sau ne prefacem că uităm, faptul că undeva, în fiinţa noastră, avem ceva de o valoare inestimabilă, pentru care nimic din această lume nu poate fi dat în schimb: sufletul.

Într-o lume din ce în ce mai materialistă, din ce în ce mai individualistă, într-o lume din ce în ce mai indiferentă la tot ceea ce priveşte aspectul duhovnicesc al vieţii omului, ca persoană, ca om şi, nu în ultimul rând, ca un creştin, societatea contemporană tinde spre desacralizare, spre profanare. Omul trupesc a început să profaneze sfinţenia sărbătorilor, a transformat sacralitatea acestora, punând pe primul plan interesele şi nevoile sale trupeşti în detrimentul celor sufleteşti, individul secularizat al timpurilor noastre, superficial şi fără să aibă mustrări de conştiinţă, a transformat sărbătorile şi sacralitatea lor în zile dedicate întru totul unei singure componente fiinţiale: trupul.

Pentru creştinul timpurilor noastre, Paştile, Crăciunul, hramul Bisericii, ziua onomastică, duminica şi celelalte sărbători religioase devin simple zile, închinate nu lui Dumnezeu şi sufletului, ci zile dedicate întru totul sieşi, ca individ material. Semnificaţia acestor zile nu mai este una pur religioasă, nu mai are un caracter sacru, nu mai este înnobilată de evlavie, linişte şi pace interioară.

Bucuria zilelor de sărbătoare nu mai este bucuria sufletelor, ci bucuria trupurilor, în zilele de sărbătoare nu mai dorim să-L întâlnim întâi pe Părintele ceresc, Făcătorul cerului şi al pământului, ci ne grăbim să ne veselim cu părinţii noştri trupeşti; în zilele de sărbătoare nu vrem să ne apropiem de Prietenul suprem, Domnul nostru Iisus Hristos, Care Şi-a dat viaţa pentru noi, ci ne apropiem de prietenii acestei lumi, care ne pot dezamăgi oricând şi pe care suntem în stare să-i trădăm fără nici o mustrare de conştiinţă; în zilele de sărbătoare nu dorim să fim mângâiaţi de adierea liniştitoare a harului Duhului Sfânt, prin puterea rugăciunii, ci acceptăm înşelătoarele patimi şi gânduri care, în mod perfid şi josnic, ne atrag spre abisul pierzaniei; în zilele de sărbătoare ne temem să ne apropiem de sfântul altar pentru a primi Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al lui Hristos, Care ne aşteaptă pe sfânta masă, hrana nemuritoare a sufletelor noastre triste şi flămânde, dar ne apropiem cu îndrăzneală de mesele încărcate de fel şi fel de bunătăţi şi băuturi, din care ne înbuibăm cu lăcomie, fără să ne gândim nici măcar la metabolismul nostru; în zilele de sărbătoare suntem obosiţi şi ne este lene să mergem la sfânta biserică, pentru a ne odihni câteva ceasuri sufletele şi a le bucura, dar nu mai suntem obosiţi, nici nu ne mai este lene când trebuie să mergem în vizite la rude sau la cunoştinţe; în zilele de sărbătoare nu ne transformăm casele în sălaş al rugăciunii, al milei şi al slujirii lui Dumnezeu, ci în temple idolatre, în care clevetirea, dezmăţul, făţărnicia şi ruşinea sunt la loc de cinste.

Copii, tineri, bătrâni, cu toţii am uitat ce înseamnă spiritul unei sărbători religioase, toţi suntem induşi în eroare de gândul că păstrăm totuşi numele de creştini, că noi sărbătorim aceste sărbători, că le aşteptăm cu nerăbdare, că ne bucurăm de ele, dar nu conştietizăm de fapt că am ajuns să trăim toate aceste aspecte într-un mod formal, fără să fim ancoraţi în realitatea şi importanţa de fond a unei zile de sărbătoare. În ignoranţa şi indiferenţa noastră am reuşit să minimalizăm importanţa duhovnicească a unei zile sfinte. În loc să înduhovnicim fiecare zi a existenţei noastre prin rugăciune şi slujire, în loc să ne apropiem cu toată fiinţa de divinitate, am reuşit să ne îndepărtăm de El nu numai în zilele de rând, ci mai cu seamă în zilele închinate prin excelenţă Lui. Din păcate, se pare că am uitat de bucuria unei zile sfinte, că stă în puterea noastră ca această zi să fie petrecută pentru mântuire, şi nu pentru pierzanie. Am uitat sau ni se pare că am uitat!