Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Cuvântul parohului: Scrisoare acasă

Cuvântul parohului: Scrisoare acasă

Un articol de: Pr. Nicolae Cojocaru - 26 Feb, 2010

Milioanelor de doruri, speranţe şi vise, români plecaţi în lumea asta mare, pentru câştigarea pâinii celei de toate zilele, ca un semn că nu i-am uitat.

Dragii mei părinţi,

Vă scriu, iată, pentru a patra oară în acest an. Au năvălit peste mine gânduri şi doruri de primăvară, deşi am aflat că anul acesta au viscolit peste voi zăpezile de altădată. Personal, sunt sănătos, deşi muncesc din greu aici, dar gândul de a-mi ridica o casă, acasă, pare a se materializa prin banii pe care, cu economie, reuşesc să-i pun deoparte.

Multe am văzut şi auzit eu aici, în ţara făgăduinţei, lucruri care ţin de seriozitate, de muncă, de curăţenie, de bunăstare materială, de civilizaţie. Cu siguranţă, şi mie, şi prietenilor mei români, ne vor prinde bine când ne vom întoarce acasă. Dar sentimentul înstrăinării, al dorului de casă, mă copleşeşte, mă doare.

Mi-e dor de acasă!

De măsuţa veche unde, copil fiind, beam seara lapte cald şi proaspăt, de vişinii şi merii înfloriţi în mai, de susurul pârâului în care ne scăldam vara, mi-e dor până şi de pietrele pe care le călcam pe cărarea dinspre pădurice.

Mi-e dor de iarba verde de acasă, de coasa ţinută bărbăteşte în mână, de mirosul fânului cosit pe rouă, de cumpăna de la fântână unde, în serile lungi de vară, ne hrăneam noi, copilandrii, visele şi iluziile. Visele şi iluziile copilăriei...

Am învăţat bine limba ţării în care muncesc. Am înţeles însă că, pentru ea, cuvântul dor nu se poate traduce. Cât poate fi de frumoasă o limbă fără cuvântul dor - doar Dumnezeu ştie!

Ce mai faci, tată? Te mai chinuie picioarele îngheţate în plutăritul de pe Bistriţa sau în tranşeele din Cotul Donului?

Am înţeles că, anul trecut, strugurii au fost dulci şi s-a făcut vinul bun. Păstraţi-l bine, poate „mi-o veni mintea la cap“ - cum spui mata - şi, însurându-mă, oi fi şi eu om aşezat la casa mea. Treizeci şi doi de ani e o vârstă, şi viaţa trece...

Dar tu, mamă? Sunt convins că anul acesta cozonacul de Crăciun, făcut cu mâinile alea uscăţive, a fost bun şi gustos. Şi lui i-am dus dorul! A, de Crăciun am fost la biserica ortodoxă din oraş. Cam departe, dar a meritat. Ne-am rugat, am vorbit şi am cântat româneşte, am ascultat colinde şi am depănat amintiri. M-am întâlnit acolo cu mulţi români, din toată ţara. Şi cu Dana a lui Ionaşcu m-am întâlnit. Aia de era cea mai bună din clasă. A terminat facultatea de matematică, pare-mi-se, şi acum munceşte pe un şantier de construcţii. Şi cu vărul meu Cătălin m-am întâlnit. Prin el v-am trimis un pacheţel şi nişte bani - pentru nevoile de primăvară ale pământului. Era trist. De vreo 8 ani umblă prin lume, a făcut bani, dar nevastă-sa i-a plecat, iar copilul i-l creşte mamă-sa. A învăţat că, acolo unde este miere, e şi durere... Oricum, ne-am simţit bine în biserică, aşa, ca într-o mică Românie. Cineva a şi zis, glumind: „Dacă suntem aşa de mulţi aici, cine o mai fi prin ţară?“.

Nu ştiu cine-i vinovat de împrăştierea noastră prin lume: viaţa, istoria, oamenii mari, oamenii mici...

Dar, Ion şi Mihai ce mai fac? Spuneţi-le că sunt multe lucruri, în lumea asta mare, mai bune ca băutura. Cred că nepoţica Ionela învaţă bine. Din câte ţin minte - şi ţin bine minte - e într-a opta acum.

Ce să vă mai spun ? Multă, multă sănătate!

Din ultima scrisoare am aflat că învăţătorul satului - domnul Aurel - a plecat la Dumnezeu. Cu siguranţă, satul e mai pustiu acum. El mi-a pus tocul în mână şi, iată, am acum posibilitatea să stau de vorbă cu voi. Ce trist o fi prietenul lui, domnul Costică, „ursul boem“, cum îi spuneam noi. Şi-a pierdut prietenul de table de sub nucul bătrân de la capul satului... Mi-l închipui păşind rar, sprijinit în nelipsitu-i toiag, privind în gol, pierdut în zare. Lumea în care a crezut el - comunismul - s-a prăbuşit, s-a făcut ţăndări, odată cu viaţa lui...

A, era să uit: căţelul Tache e sănătos? În liniştea nopţilor de aici, în orele mele de nesomn, mi se pare că-l aud lătrând. Parcă-l văd jucându-se cu mine, alergând cu urechile lui mari şi clăpăuge, pe uliţele pline de colb ale copilăriei. Cred că a îmbătrânit, săracul. A trecut şi peste el vremea. Şi vremurile…

Vă îmbrăţisez pe toţi cei de acasă şi să dea Bunul Dumnezeu să ne vedem cât mai repede!

Vă sărută mâna al vostru fiu,

Constantin

P.S.: Iar dacă o vedeţi pe vecina noastră, pe Maria din deal, spuneţi-i că, cel mult într-un an, vin acasă. Să mă-aştepte!

Şi-atunci, ca şi fiul risipitor, mi-oi veni în fire şi m-oi aşeza la casa mea. Acasă!