Cuvântul preotului: Adevărat, a înviat!

"Hristos a dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu prin Înviere" (Romani 1, 4)

A înviat Hristos cu adevărat? Când răspundem la vestea ce ni se anunţă în aceste zile, cu "Adevărat a înviat!", credem noi cu adevărat în Înviere? Credem, fără îndoială! Credem aşa cum au crezut moşii şi strămoşii noştri şi simţim Învierea ca pe evenimentul cel mai important din viaţa şi destinul nostru. În Înviere stă cheia înţelesului vieţii noastre, nu ne naştem doar ca să murim, aşa ar fi un non-sens totul! Prin Înviere Hristos biruie istoria. Fără Înviere nu ar fi existat creştinismul. Dar avem noi argumente raţionale, scripturistice, ale Învierii? Există martori ai lui Hristos? Există! Câteva exemple:

1. În primul rând vom spune că nu e vorba în Sfânta Scriptură de argumente propriu-zise, pentru că Sfinţii Evanghelişti şi ceilalţi Apostoli nu poartă discuţii cu cineva. Nu vor să demonstreze cuiva că Hristos a înviat! Ei relatează fapte ca martori oculari: "Dumnezeu a Înviat pe acest Iisus şi la care noi toţi suntem martori" (Faptele Apostolilor 2, 32). Ei L-au văzut murind, L-au plâns, s-au lepădat de El, dar tot ei L-au vâzut Înviat, şi-au recăpătat curajul, ba chiar îndrăzneala, mărturisindu-L în pieţe publice, ei, care se temeau chiar cu câteva zile înainte să spună că Îl cunosc: "Nu putem să nu grăim cele ce am văzut şi am auzit" (Faptele Apostolilor 4, 20), spun acum Petru şi Ioan.

2. Când s-au dus mironosiţele dimineaţa la mormânt au găsit mormântul gol. Au venit şi Apostolii. Şi ei l-au găsit gol. Soldaţii romani l-au văzut şi ei gol şi au raportat superiorilor. Vor fi venit şi aceştia şi l-au văzut tot gol. Acum apare primul contraargument. Intraţi în panică, preoţii şi soldaţii spun: "Să spuneţi că noaptea, pe când dormeaţi, au venit ucenicii lui şi L-au furat"(Matei 28, 13). Logica face neputincios acest contraargument: dacă dormeau, de unde ştiau că l-au furat? Şi au adormit toţi? Cine ar fi îndrăznit să se apropie de un mormânt păzit? Ucenicii? Dar ei erau înfricoşaţi, străini de Ierusalim, încredinţaţi că totul s-a terminat. Şi apoi, dacă ei L-ar fi furat, cum au murit toţi de moarte martirică? Cine moare pentru o minciună ticluită de el însuşi?

3. Iisus S-a arătat de îndată. Mai întâi mironosiţelor. Şi ele găsesc mormântul gol. Bănuiesc că cineva luase trupul de acolo. Nu s-au gândit la înviere. Dacă s-ar fi gândit la Înviere ar putea fi bănuite că şi-au pregătit psihologic o halucinaţie. Maria Magdalena, după ce găseşte mormântul gol, vede la o oarecare distanţă un Om, pe care l-a luat drept grădinarul locului. A întrebat firesc dacă nu ştie ceva despre mutarea trupului în alt mormânt. Abia atunci când Acela o strigă pe nume: "Marie!", şi uitând că venise să caute un mort, i se adresează "Rabuni!" adică Învăţătorule, voind spontan să se apropie de El. Mironosiţele dau cea dintâi mărturie despre Înviere. Şi nu una singură, că s-ar fi putut înşela. Mărturia identică a tuturor mironosiţelor e greu de pus sub semnul îndoielii.

4. Spre seară, Mântuitorul Se arată şi Apostolilor, salutându-i cu "Pace vouă!". Evanghelia nu ocoleşte, nu ascunde spaima lor. Îl văzuseră mort, era normal să se tulbure (Luca 24, 36). Şi acum încolţeşte un contraargument în mintea lor: "Li se părea că văd duh" (Luca 24, 37). Erau ispitiţi să Îl ia drept fantomă, pentru că erau absolut convinşi că fusese mort. Simţind acest lucru, Iisus le răspunde pe loc: "Pentru ce vă tulburaţi şi pentru ce se stârnesc asemenea gânduri în inimile voastre?" şi le oferă proba materială: "Priviţi mâinile şi picioarele Mele că Eu însumi sunt: pipăiţi-Mă şi vedeţi că Duhul nu are carne şi oase cum mă vedeţi pe mine având". Şi ca să-i încredinţeze definitiv, văzându-i încă înfricoşaţi le-a zis: "Aveţi ceva de mâncare?". Şi a mâncat în faţa lor. De acest argument se va folosi Petru când va vorbi mulţimilor: "Am mâncat şi am băut cu Dânsul după Învierea Lui din morţi" (F.A. 10, 41).

5. Cine nu cunoaşte azi sintagma "Toma necredinciosul?". Toma s-a făcut cunoscut prin îndoială. A devenit simbolul îndoielii. Dacă ceilalţi Apostoli s-au mulţumit cu vederea, Toma nu a fost mulţumit cu asta: "Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede" (Ioan 20, 25). Să nu-l condamnăm pe Toma. Evenimentul Învierii era aşa de neobişnuit încât copleşea raţiunea. Opt zile a fost Toma bântuit de chinurile îndoielii. Se întâlnea cu ceilalţi Apostoli care-L văzuseră şi credeau în Învierea Lui, dar Toma se îndoia. Opt zile l-a lăsat Iisus pe Toma în îndoială: "După 8 zile, ucenicii erau iarăşi înăuntru şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta în coasta Mea şi nu fii necredincios, ci credincios" (Ioan 20, 26). Moment emoţionant, de răscruce, moment de trecere de la necredinţă la credinţă. Copleşit de evidenţă, Toma va fi îngenuncheat şi nu a mai articulat decât cuvintele de recunoaştere, zdrobit de evidenţa faptului pe care îl contestase: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Toma s-a îndoit ca unul dintre noi. Toma s-a îndoit în locul nostru. Îl simţim pe Toma ca aproapele nostru, cel asemenea nouă, cei aflaţi azi într-o lume neliniştită, în veşnică căutare, o lume în care taina este înlăturată de raţiunea seacă, ducând la sărăcirea spiritului.

* Pr. Neculai Cojocariu, Borca - Neamţ