Cuvântul profesorului: Dreptul la libertate - fundamentare biblică

Dacă în ediţia trecută am punctat ideea fundamentării biblice a drepturilor omului, respectiv a dreptului la viaţă, astăzi ne vom opri la analiza dreptului la libertate, anticipat de Biblie cu câteva milenii mai devreme.

Dreptul la libertate garantat prin Convenţia de la Geneva (25 sept. 1926 şi intrată pe deplin în vigoare în 1953, care stipulează şi obligă totodată statele semnatare la asigurarea suprimării totale a oricărei forme de sclavie, precum şi a comerţului cu slavii (art. 2), cu toate că pentru unii apare ca o noutate absolută, aceasta a fost totuşi anticipată la unele popoare din Antichitate, cum ar fi perşii, şi de Biblie cu câteva milenii mai devreme. La vechii perşi îndatorirea esenţială a regelui era de a iubi adevărul şi dreptatea, de a veghea asupra respectării legilor şi de a-l proteja pe cel slab şi asuprit. Aceste îndatoriri regale se regăsesc în Codul lui Hamurabi (1592-1570 î.H.) şi ceva mai timid şi în sistemul juridic al faraonilor egipteni, însă nu atât de clar şi insistent ca la monarhii perşi. Regele Darius zicea despre sine: Eu am iubit dreptatea şi am urât minciuna; am vrut să nu se facă nici o nedreptate văduvei şi orfanului; l-am pedepsit cu asprime pe cel mincinos, dar pe cel care a muncit l-am răsplătit. Ea se regăseşte în interdicţia mozaică a practicării comerţului cu sclavi. Răpirea de persoane în vederea vinderii acestora pe pieţele de sclavi, de altfel foarte înfloritoare pentru comercianţii fenicieni şi colaboratorii acestora, era considerată ca o mare fărădelege, încât legiuitorul a prevăzut o pedeapsă maximală pentru cel care s-ar fi pretat la o astfel de întreprindere: Cel ce va răpi un om şi-l va vinde sau îl va ţine în mâinile lui să fie pedepsit cu moartea (Exod 21, 16; Deut. 24, 7). Pentru a descuraja această practică s-a decis ca preţul de vânzare-cumpărare a unui bărbat în putere să fie de numai 30 de sicli de argint, iar israeliţilor le era total interzis traficul cu sclavi. Cei pe care totuşi îi deţineau proveneau fie dintre anumiţi prizonieri de război, fie prin aceea că unii evrei ai vremii se vindeau ei înşişi ca sclavi împreună cu familia pentru o perioadă determinată.

Uimitor este totuşi faptul că, într-o societate sclavagistă când cei robiţi nu valorau aproape nimic, vechii israeliţi nu au putut să înlăture sclavia, dar s-au străduit din răsputeri să o limiteze într-atât încât, conform inspiratei legi mozaice, sclavia în societatea israelită a vremii s-a transformat practic într-un serviciu la stăpân remunerat pentru vremea cât ţinea acea stare (1). Este adevărat totuşi că drepturile sclavilor israeliţi erau mai mari decât cele ale sclavilor proveniţi dintre păgâni. Un fiu al lui Israel putea să devină sclav doar în cazuri cu totul excepţionale; când era prins în flagrant că a furat ceva de la aproapele său şi nu putea restitui ori nu avea cu ce să mai plătească despăgubirea. Şi în acest caz doar un tribunal decidea soarta lui, după ce mai întâi îl judeca. Cineva mai putea ajunge în acea stare nedorită când se vindea singur ca sclav, întrucât în starea de libertate nu era în stare să-şi câştige existenţa pentru sine şi pentru familie. Totuşi, cei ajunşi în sclavie prin decizia unei instanţe judecătoreşti aveau dreptul garantat ca după şase ani să fie eliberaţi. Până atunci însă, din momentul sosirii la casa stăpânilor lor, sclavii erau trataţi ca proprii membri ai familiei, bucurându-se de dreptul la odihnă atât în repausul sabatic (Exod 20, 10), cât şi în celelalte sărbători religioase (Deut. 16, 11).

Libertatea, exclusiv un dar al harului

Considerat a fi creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Iov 31, 15), ca şi stăpânul său de altfel, sclavul avea dreptul de a beneficia în egală măsură de celebra lege a talionului, în ideea că aceasta îl ocrotea ca pe oricare membru al comunităţii israelite. Astfel, dacă stăpânul într-un acces de furie îşi lovea sclavul până la moarte, asupritorul lui trebuia pedepsit ca şi victima (Exod 21, 21). În cazul în care îi pricinuia sclavului pierderea integrităţii corporale trebuia eliberat necondiţionat (Exod 21, 26-27) (2), ca să i se dea patronului o lecţie despre datoria respectării demnităţii şi a libertăţii confratelui său. Cu alte cuvinte să realizeze că aşa cum libertatea israeliţilor a fost exclusiv un dar al lui Dumnezeu, se cuvenea ca şi el să-i redăruiască semenului său mult preţuitul dar al libertăţii ca să-l poată sluji şi el pe Dumnezeu alături de ceilalţi fii ai comunităţii. Deci libertatea nu apare în Biblie ca o realizare a omului, ci este exclusiv un dar al harului şi o binecuvântare ce decurge direct din legământ, omul putându-se bucura de eliberarea din robia faţă de creatură doar atunci când devine rob exclusiv al Stăpânului său Creator şi Eliberator (3). Conform cărţii Ieşirea, toţi fiii naţiunii israelite au fost eliberaţi pentru a deveni doar slujitori ai lui Dumnezeu (Lev. 25, 42, 55). Totuşi, aceia care din motive materiale erau siliţi să se vândă sclavi nu puteau fi trataţi ca şi sclavii străini, ci la fiecare 7 ani se eliberau necondiţionat, iar când n-o făceau se considera un păcat extrem de grav condamnat mereu de profeţi. Eliberându-şi sclavii, israelitul se făcea oarecum imitatorul iubirii lui Dumnezeu care nu se dezice nicidecum de iubirea Lui faţă de poporul ales. El este definit ca Eliberatorul (II Samuel 22, 2; Ps. 18, 3), Răscumpărătorul lui Israel (Ps. 130, 8; Is., 40, 1-11; 43, 14, 44, 6; 47, 4; 61, 1-3, etc.) (4). Un teolog apusean numea Primul Testament, datorită bunelor rânduieli transmise prin profeţi şi legea lui Moise, drept Evanghelia Vechiului Testament (5), întrucât într-adevăr, prin numeroasele manifestări ale proniei Sale, Dumnezeu s-a descoperit ca un Dumnezeu care îl iubeşte pe om ca Tată (6), ca Salvator şi ca Soţ (Mire) (7). Nu puţine erau cazurile în care sclavul israelit avea dreptul legal de a-l moşteni pe stăpânul său (Facerea 15, 3) ori de a se şi căsători cu fiica acestuia (I Cronici 2, 35).

De incontestabilă inspiraţie divină, legea mozaică mergea până într-atât cu recunoaşterea demnităţii umane încât îi dădea sclavului dreptul şi la proprietate. Anul sabatic, şi cu atât mai mult anul Jubileu, prevedea eliberarea sclavilor cu familie cu tot, dacă avea, dar nu oricum, ci înzestrat cu multe bunuri: Iar sclavului, când îi vei da drumul ca să fie slobod, să nu-i dai drumul cu mâinile goale, ci înzestrează-l din turmele tale, din aria ta, de la teascul tău; dă-i şi lui din cele cu care te-a binecuvântat Domnul Dumnezeul tău (Deut. 15, 13-14). Evident că scopul nu era doar acela de a le garanta dreptul la proprietate, ci mai ales pentru a-i ajuta să obţină, cel puţin pentru un timp, o oarecare independenţă materială până ce va identifica alte resurse de existenţă. După cum subliniam, în afară de Moise au mai fost şi alţi vestiţi legislatori ai Antichităţii care pot fi consideraţi drept promotori ai apărării libertăţii omului. Printre alţii, s-a remarcat şi Cirus, regele perşilor, care prin promulgarea decretului de eliberare (539 î.H.) a tuturor supuşilor Babilonului, decret de care au beneficiat şi iudeii, a împlinit profeţia lui Isaia care-l numise, cu mult timp înainte, Păstorul lui Yahweh (cap. 44, 28) şi Unsul Său (cap. 41, 5). Meritul acestui monarh nu s-a evidenţiat doar pe plan politic, ci şi pe cel social, fiindcă poate fi considerat cel dintâi legiferator al drepturilor omului şi de aceea a şi fost recunoscut de către iudei un adevărat instrument al providenţei divine (8).

NOTE

1. A se vedea: Sclavia, în Enciclopedia Iudaismului, de Geoffrey Wigoder, Edit. Hasefer, Bucureşti, 2006, 598.

2. Vezi mai amănunţit. Sclavii în Arheologia biblică în actualitate, Editura "Trinitas", Iaşi, 2008, 102-104.

3. Liberty, în The Illustrated Bible Dictionary, Part 2 Goliath-Papyri, Inter-Varsity Press, 1998, 898.

4. Jacques Mercier, Liberté, în Dictionnaire Encyclopédique de la Bible, Publié sous la direction de Centre Informatique et Bible Abbaye de Maredsous. Responsables scientifiques: Pierre-Maurice Bogaert-Matthias Delcor, Edmond Jacob-Edouard Lipinski- Robert Martin-Achard, Joseph Ponthot, Brepols, 1987, 738.

5. Cuvântul Evanghelie sau Vestea cea bună nu este invenţia teologului mai sus citat, ci se află la Isaia: Eu Cel dintâi am zis Sionului iată-i, iată-i! Şi Ierusalimului am adus veste nouă (cap. 41, 27); Suie-te pe un munte înalt, cel ce binevesteşti Ierusalimului, ridică glasul tău cu putere, cel ce binevesteşti Ierusalimului..(40, 9) şi la alţi profeţi (Naum 2, 1) şi Psalmi (67).

6. Profetul Ieremia este primul la care se întâlneşte apelativul "Tată" când zice: Tu Mă vei numi Tată al tău şi nu te vei mai depărta de Mine (cap. 3, 19).

7. Paul Marie de la Croix, L´Ancien Testament Source de Vie Spirituelle, Les Études Carmélitaines chez Desclée de Brouwer, Parisiis, 1952, 395.

8. Jacques Mercier, Cyrus, în Dictionnaire Encyclopédique de la Bible, Brepols, 1987, 319; Samuel J. Shultz, Călătorie prin Vechiul Testament, Edit. Cartea Creştină, Oradea, 2001, 323.