Cuvântul tânărului: Urarea „Ai grijă de tine“

Ai grijă de tine" a devenit una dintre urările pe care, de bună vreme încoace, ni le facem la despărţire, în loc de poate prea plictisitoarea "La revedere!" sau creştineasca "Doamne ajută!". O auzim şoptită, susurată la urechea noastră de telespectatori, prin grija permanentă a producătorilor de a-i aminti consumatorului să nu se neglijeze pe sine. Dacă ne oprim puţin asupra semnificaţiei pe care o conţine propoziţia "Ai grijă de tine", vedem că ea sintetizează întreg modul epocii contemporane de a trăi, de a gândi şi de a înţelege viaţa.

Mulţi dintre creştini se integrează activ acestui model virusat de autosuficienţă şi falsitate, din comoditate ori din lipsă de verticalitate în mărturisire. În amalgamul de informaţie şi de modele promovate pe piaţă, cine îşi mai aduce aminte că "nimeni nu poate sluji la doi domni" (Matei 6. 24)? Executanţi fideli ai cărţilor purtând eticheta "Cum să reuşeşti în viaţă" ori a tot soiul de manuale de programare neuro-lingvistică, avem impresia că suntem oameni realizaţi, atotputernici, în stare chiar "a avea grijă" de noi înşine. Asta, atât timp cât masca socială rămâne bine fixată pe o faţă crispată de grija neputinţei împlinirii reale. Neputinţă a unui suflet însingurat, neodihnit şi rănit de prea multe griji. Când masca se dă jos, o întreagă lume de frustrări şi neputinţe defilează ca într-o piesă din teatrul absurdului.

Mai mult, această formulă de salut vine chiar în contradicţie cu mesajul Scripturii, un mesaj al dragostei, al nădejdii, al credinţei şi îndrăznelii. Hristos nu ne vrea căldicei, ci ne cheamă mereu să îndrăznim mai mult, să ne relegăm de firul de diamant al credinţei în Dumnezeu-Proniatorul: "Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei" (Matei 6, 25-27)".

Lumea contemporană confundă dragostea cu grija faţă de sine, de ceilalţi, de orice, căci grija îi face pe oameni să se simtă responsabili, ocupându-i cu tot felul de lucruri irelevante pentru mântuirea sufletelor. "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" e diferit de a-i aduce mereu aminte aproapelui - asemenea robotului de serviciu - că trebuie să aibă grijă de sine. Un scriitor contemporan spunea că "a iubi pe cineva înseamnă a-l odihni în tine". Unde mai încape această odihnă când, prin cuvântul nostru, îl împovărăm şi mai mult?

Grija, atât de preferată astăzi, a luat locul jertfei, de care este atâta nevoie în drumul către lumină al fiecăruia. - Jertfa de a recunoaşte, asemenea Fericitului Ieronim, că cel mai de preţ dar pe care noi I-l putem oferi lui Dumnezeu - fiind singurul pe care El nu-l are - este păcatul nostru. Jertfa de a recunoaşte că darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu ni-l face nouă este candidatura la Înviere, odată cu Taina Botezului nostru, iar drumul către veşnicie este drumul talanţilor înmulţiţi. Jertfa de a recunoaşte, după toate cele făcute, că suntem nişte "robi netrebnici" care nu au făcut decât să împlinească o datorie. Adică darul smereniei, care exorcizează de grijă.

Nemaiavând dimensiunea jertfei în viaţa noastră, nu mai avem nici dimensiunea iubirii. Transformaţi, cel mai adesea, în "aramă sunătoare şi chimval răsunător", alegem mereu calea cea uşoară - de mijloc - ferită de orice provocare ori sacrificiu, asemenea lui Petru Apostolul, care odinioară îl "dojenea" pe Hristos, încercând să-l convingă că e mai înţelept să aibă grijă de sine, evitând Jertfa pe Cruce. Replica devină e relevantă şi pentru oamenii secolului al XXI-lea: "Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor" (Matei 16.23). Ca imediat să continue: "Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie" (Matei 16.24).

Asumându-ne provocarea pe care Hristos ne-a făcut odată pentru totdeauna prin Cruce şi Înviere, şi pe care ne-o face permanent în cotidianul personal, să alegem dragostea în locul oricăror griji, astfel ca odihnindu-ne unii pe alţii şi cu toţii în Dumnezeu, să ne putem împlini destinul: acela de fii ai lui Dumnezeu, prin har, iar nu dumnezei neputincioşi şi orgolioşi ai propriilor vieţi.

"Lumea contemporană confundă dragostea cu grija faţă de sine, de ceilalţi, de orice, căci grija îi face pe oameni să se simtă responsabili, ocupându-i cu tot felul de lucruri irelevante pentru mântuirea sufletelor."