De 15 ani sub ocrotirea Sfântului Ioan Valahul

Slavă lui Dumnezeu că şi pe pământul ţării noastre s-a revărsat îmbelşugată ploaie de har, din care s-a odrăslit roua cea mântuitoare a sfinţilor noştri! Un asemenea strop de răcoare duhovnicească este şi Sfântul Nou Mucenic Ioan Valahul, pe care Biserica noastră îl sărbătoreşte în fiecare an la 12 mai, iar craiovenii îl cinstesc în mod deosebit la biserica ocrotită de el. 

Ca preot bătrân, cu oarece răspunderi şi implicare de suflet în partea de început a lucrului la Biserica „Sfântul Ioan Valahul” din Craiova, consemnez în această pagină de ziar câteva mărturii despre cele petrecute atunci şi rog pe Bunul Dumnezeu să ne fie mereu în ajutor.

O iniţiativă a Mitropolitului-cărturar Nestor Vornciescu

Iscusit şi stăruitor cercetător al trecutului Bisericii noastre, eruditul cărturar Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, a socotit de bine ca prima biserică ce s-a constituit ca parohie după evenimentele din 1989, în Cetatea Băniei, să aibă ca ocrotitor pe Sfântul Ioan Valahul. S-a bizuit pe unele mărturii care atestă că, în acel an de tristă aducere aminte, 1662, de prin aceste locuri ar fi fost „smuls dintre ai săi” tânărul Ioan, care avea să primească cununa muceniciei în 12 mai, imediat după praznicul Sfintelor Paşti.

Gândul Mitropolitului Nestor avea să capete contur abia după 7 ani de la înfiinţarea parohiei, când s-a găsit un preot care să purceadă la o asemenea lucrare. Este vorba despre preotul Ioan Doran, om harnic şi gospodar, cu hotărâre şi încrâncenare în a duce la bun sfârşit lucrul început. Vreme de câteva luni, acest preot s-a zbătut să obţină mai întâi locul pe care să fie temeluit edificiul. Zi de zi, îmbrăcat în ţinută preoţească, acest om intra în Primăria Craiovei, se aşeza pe un scaun în holul cel mare şi aştepta ca aleşii urbei să se „înduplece” şi să aprobe un loc pentru punerea pietrei de temelie. Venea înaintea tuturor şi pleca ultimul, zi de zi, săptămână de săptămână, şi tot aşa, cam vreo trei luni. În cele din urmă, într-o zi de vineri, spre sfârşitul programului, Consiliul municipal a catadicsit să se întrunească şi, după dezbateri furtunoase, s-a hotărât - doar cu un vot pentru - o minimă suprafaţă de teren - cu chirie însă - dintr-o margine a parcului din cartierul Corniţoiu. A doua zi, o distinsă doamnă de la Serviciul sistematizare a venit pentru punerea în posesie. Cu ţăruşii pregătiţi, preotul I. Doran şi-a marcat terenul, iar în ziua următoare era deja prezent aci un utilaj mare care trebuia să purceadă la dislocarea pământului pentru viitoarea temelie. Sărmanul preot se temea ca nu cumva aleşii Cetăţii să revină asupra acelei chinuite aprobări.

„Timpul n-a mai avut răbdare”

Mitropolitul Nestor s-a bucurat enorm. La ceas de seară, el trecea adeseori pentru a vedea sporul lucrului şi-l îmbărbăta pe harnicul preot să dea zor „pentru că timpul nu mai are răbdare”. În 21 noiembrie acelaşi an (1999), Episcopul-vicar Damaschin a oficiat slujba de binecuvântare a pietrei de temelie pentru noua biserică, iar în ziua de Florii din anul Domnului 2000, deci numai după 6 luni, pe când zidurile se ridicaseră doar la 2-3 m înălţime, venerabilul chiriarh a venit şi i-a încredinţat preotului Ioan Doran Sfântul Antimis pentru a putea sluji aci de Sfintele Paşti. Când i s-a spus că biserica nu are încă acoperiş, şi nici ferestre, şi nici uşi, el a rostit, cu volubilitatea-i cunoscută: „Cum n-are acoperiş, frate? Bolta cerească ne-a fost şi ne este tuturor sfânt acoperământ. Hai! Cu Dumnezeu înainte!” L-a binecuvântat apoi pe preot, pe soţia acestuia şi pe cei trei copii ai lor şi le-a zis zâmbind: „Fiţi voioşi” şi „să ne vedem după Paşti!”

N-a fost să fie aşa. După Paşti, blândul nostru chiriarh a căzut la boală şi în ziua de 17 mai a trecut la cele veşnice. Pare să fi avut o presimţire atunci când s-a grăbit să încredinţeze Sfântul Antimis şi când ne tot spunea că „timpul n-o să mai aibă răbdare”. A fost ultimul Antimis semnat de Înaltpreasfinţia Sa. Doamne, odihneşte cu drepţii pe bunul şi blândul nostru Arhipăstor!

O lucrare binecuvântată de Dumnezeu

Şi încet, încet, biserica a căpătat contur, a fost acoperită, a dobândit uşi şi ferestre, tencuieli noi, pictură în frescă, mobilier sculptat, fără să fi existat vreo zi în care să nu se slujească în ea. Văzând că lucrul sporeşte şi că numărul credincioşilor creşte pe zi ce trece, comănduirea oraşului a hotărât să renunţe la termenul ruşinos de „închiriere” - care n-a fost niciodată folosit în istoria milenară a Bisericii noastre - şi să utilizeze sintagma de „drept de folosinţă” pentru un oarecare număr de ani. Aceşti aleşi ai urbei nu au putut însă să stăvilească valul de revendicări, în numele cărora, unii şi alţii, au năvălit cu to-poarele şi au hăcuit frumuseţea de parc ce se înfiripase cu mari cheltuieli, în decursul unui deceniu, în această parte de oraş. Şi în doar doi-trei ani s-a dat totul peste cap, au apărut drumeaguri şi uliţe, şanţuri şi gropi, construcţii anapoda şi biata biserică se vede încolţită şi îngrădită din toate părţile, Doamne, mare Ţi-e răbdarea!

Anul acesta, iată, se împlinesc 15 ani de slujire neîntreruptă în această vatră sacră, 15 prăznuiri ale hramului ei. Biserica şi obştea au deja o istorie a lor care se împleteşte cu istoria vieţii şi a lucrării meritorii a unui preot vrednic, ce slujeşte acum împreună cu fiul său, Ovidiu Doran, iar la strana bisericii cântă cu pricepere şi dă-ruire atât soţia sa, cât şi fiica şi nurorile sale. Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, actualul nostru chiriarh, veghează cu dragoste ca lucrările să meargă spre sfârşit, spre bucuria tuturor închinătorilor şi ctitorilor acestui sfânt aşezământ.