De la obedienţă la libertate creatoare

Nu suntem veniţi pe lume în mod accidental. Dacă ar fi aşa, viaţa nu ar avea niciun sens. Nici frumosul, nici momentele de bucurie ale vieţii, nici perpetuarea speciei nu sunt suficiente pentru a justifica succesiunea de acte pe care le facem mai mult sau mai puţin mecanic de-a lungul vieţuirii noastre pe pământ.

Dumnezeu ne-a creat cu un scop. Noi suntem „făptura Lui, zidită în Iisus Hristos spre fapte bune“, aşa cum aflăm din Epistola către Efeseni a Sf. Ap. Pavel în capitolul al doilea. Acele fapte bune, pe care „le-a gătit mai dinainte pentru noi, ca să umblăm întru ele“ (v. 10). Fiecare zi pe care o trăim este astfel un dar de la Dumnezeu plin de oportunităţi în care avem ocazia să ne împlinim scopul pentru care am fost creaţi încă dintru început.

De multe ori am auzit însă întrebarea „cum să fac voia lui Dumnezeu?“ sau „care e voia Domnului pentru mine?“. În cea mai mare parte a situaţiilor, această întrebare este pusă cu precădere pentru a încerca delimitarea unei direcţii de viaţă: în funcţie de etapa de vârstă, delimitarea voii lui Dumnezeu pentru mine se poate confunda cu o adevărată orientare şcolară, profesională sau relaţională: „O fi voia Lui să merg la şcoala x sau y?“, „Să merg în oraşul/ţara x sau să stau acasă?“, „Să mă căsătoresc sau să mă călugăresc?“. Şi lista poate continua, transformându-ne în nişte victime ale acestei „voi“ a lui Dumnezeu, pe care noi, înzestraţi prin creaţie cu libertate, poate n-am urma-o, dar dacă Dumnezeu zice - iar noi suntem mai ascultători decât Adam şi Eva, nu-i aşa?!? - ne supunem cu o obedienţă mai mult sau mai puţin cârtitoare, alegând libertatea de „a asculta“ cu privire la lucrurile la care putem spune că „ne-a dat voie“ să le facem.

Dar Dumnezeu nu ne-a creat pentru a fi victime, ci dimpotrivă, ne-a dat libertatea totală, tocmai pentru că ne-a făcut creatori. Căderea protopărinţilor ne-a dus însă din zona creatoare în cea reacţională a vieţii. Sfinţii spun că „răutatea l-a făcut pe om să-şi piardă trăsăturile sale specifice, ajungând până la asemănarea cu animalele iraţionale şi cu fiarele sălbatice“ (Sf. Ioan Gură de Aur). Caracteristic animalelor e să vieţuiască întru conservare; a individului - prin hrănire şi procreere - şi a speciei - prin supravieţuirea celui mai tare. Şi astfel, până la venirea Mântuitorului, inclusiv omul se dezvolta mai ales în aceste direcţii. Totuşi, fiind mai mult decât un animal, în om nu a încetat să existe aspiraţia către un sens mai înalt al vieţii şi avem astfel dezvoltarea în latura spirituală a lui.

Cine dă calitatea unei fapte?

Întruparea Mântuitorului ne dă din nou posibilitatea să ne actualizăm latura creatoare spre ceea ce a fost făcută întru început, s-o îndumnezeim, ori, mai bine zis, s-o încredinţăm Lui spre îndumnezeire. Să nu mai facem fapte pe care „avem voie“ să le facem, ci, fiind co-creatori cu Dumnezeu, zidiţi întru Hristos, să facem fapte bune.

De multe ori însă rămânem tributari unei perspective omeneşti a termenului de „faptă bună“, atribuind calitatea bunătăţii faptei în sine (opunând-o faptelor „rele“) şi nu manierei în care se face, a atenţiei pe prezenţa lui Dumnezeu din noi când le facem. Pentru că doar Domnul face toate bune. Este tocmai înţelegerea care poate arăta şi pe un necreştin ca fiind făcător de fapte bune. În zilele noastre circulă sub formă de banc o situaţie menită să ne atragă atenţia inclusiv asupra „binelui“ pe care l-am face noi în anume situaţii. Este vorba despre copiii care au făcut o „faptă bună“ ajutând o băbuţă să traverseze strada. Doar că băbuţa nu voia să facă acel lucru. Este şi motivul pentru care ştim deja că judecata noastră nu se isprăveşte cu judecata faptelor particulare (care pot părea „bune“), ci şi a modului în care se răsfrâng acestea în contextul istoric.

Şi totuşi, ce face o faptă să fie cu adevărat bună în epoca aceasta de după venirea Mântuitorului? Tocmai „în-dumnezeirea“ ei. Făcute cu El, faptele noastre încep să capete însuşirea dumnezeiască de a fi bune foarte. Deşi orice act uman - de la a face o banală supă la a realiza o operă de artă - este un act de creaţie, realitatea e că suntem căzuţi şi supuşi păcatului, adică avem în noi o predispoziţie de a ne întoarce de la Dumnezeu şi de la faptele bune în perspectiva cărora am fost creaţi dintru început, iar acea supă pe care o creăm poate fi un simplu produs de conservare a vieţii, făcut ca reacţie de amânare a morţii ce ne câştigă trupurile cu fiecare clipă care trece. Or, făcută în numele Domnului, respectiva supă devine un prilej de întâlnire cu El. Făcută fără Dumnezeu, o supă poate reprezenta o parte din grijile zilei de mâine. Cu Dumnezeu, aceeaşi supă este împlinire a voii Lui.

„Toate să le faceţi în numele Domnului“

Aceasta înseamnă, printre altele, că dacă vrem să reintrăm în capacitatea de creatori la cotele întru care am fost creaţi, avem în permanenţă nevoie să facem, precum zice apostolul: „Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl“ (Col. 3, 17).

De ce ajungem totuşi să punem întrebarea „Care e voia Domnului?“, mai ales la nivel conjunctural? Poate şi pentru că nu trăim cu El, în numele Lui în acest „orice“ despre care ne vorbeşte peste timp Sf. Pavel. Pentru că avem tendinţa de a trăi în zile, (mâine voi...) săptămâni (săptămâna viitoare) şi chiar ani (după ce termin facultatea), ori chiar perioade incerte (când mă voi căsători...), uitând să trăim momentul de acum, în care putem face orice, doar să fim cu El. Deoarece, vom vedea, nu avem a ne teme de cuvântul „orice“, cum că ar putea cuprinde şi fapte „rele“, ori care nu sunt voia Lui dacă vom avea grija de a le face cu rugăciune, prin chemarea Duhului Sfânt, care „toate plineşte“, prin chemarea sfinţilor Săi, spre ajutor. De unde ştim asta? Tocmai din faptul că această trăire a fiecărei clipe cu El este ceea ce şi cere Domnul de la noi, fiecare clipă devenind totodată şi clipă de pocăinţă.

Este invitaţia pe care ne-o face şi părintele Sofronie Saharov: „rugăciunea din toată inima pentru ajutor este o lucrare bună şi de neapărată trebuinţă tuturor: şi mai marilor, şi ucenicilor, şi bătrânilor, şi tinerilor, şi celor ce învaţă, şi celor ce sunt învăţaţi, şi părinţilor, şi copiilor. Sfântul Siluan insista asupra faptului că toţi, fără excepţie, independent de rang sau de stare sau de vârstă, întotdeauna şi în toate, fiecare aşa cum ştie, să ceară de la Dumnezeu luminare pentru ca astfel, puţin câte puţin, fiecare să îşi apropie calea sa de calea sfintei voinţe a lui Dumnezeu, până la a atinge desăvârşirea“.