Decretul 410/1959, Golgota călugărilor olteni

În timpul prigoanei comuniste, autorităţile au luat toate măsurile în vederea desfiinţării mănăstirilor, străvechi vetre de cultură şi ortodoxie pe pământ românesc. În Oltenia, repercusiunile celebrului Decret 410 din 25 octombrie 1959 a deschis cea mai sumbră perioadă din istoria monahismului de pe aceste meleaguri.

Istoria Decretului nr. 410 din 25 octombrie 1959, privind completarea Decretului nr. 117 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor religioase, publicat în Buletinul Oficial nr. 28, din 19 noiembrie 1959, este fără îndoială una dintre cele mai sumbre din viaţa Bisericii Ortodoxe. Confirmarea sa istorică nu reprezintă decât punctul culminant al unei politici antireligioase coerente, îndreptată în mod făţiş împotriva monahismului românesc. Această politică s-a intensificat în anii următori, fiind pregătită de o serie de măsuri eşalonate care aveau ca scop diminuarea treptată a numărului de monahi şi monahii.

"Răspunzător de eventualele manifestări demonstrative"

Repercusiunile acestei prigoane au fost resimţite din plin de mănăstirile din Arhiepiscopia Craiovei. Între acestea, Mănăstirea doljeană Jitianu a fost golită de vieţuitori într-un interval de câteva luni. Plecările masive, pe grupe de câte 3-5 persoane, repetate la intervale de timp de 5 sau 10 zile, au atras după sine ruinarea uneia dintre cele mai vechi vetre monahale din Oltenia.

Din această perioadă s-a păstrat, ca mărturie a nedreptăţii şi prigoanei anticreştine, discursul lui Grigore Gherghinoiu, însemnat într-un raport informativ către conducerea departamentului şi notat cu data de 28 mai 1959. Această însemnare venea în contextul în care măicuţele de la Tismana încă nu fuseseră evacuate. În această conjunctură, numitul îndemna la prudenţă pentru ca situaţia de la Tismana să nu degenereze precum cea de la Gura Motrului şi Jitianu. Vina pentru orice fel de nesupunere urma să fie imputată mitropolitului Firmilian Marin, pe atunci în scaunul de arhiereu al oltenilor. "Mitropolitul Firmilian trebuie obligat să meargă personal şi făcut răspunzător de eventualele manifestări demonstrative la această mănăstire, deoarece el poate, cu autoritatea ce o are în monahism, să împiedice această stare de agitaţie. Mai credem că elementele legate de arestarea fostei conduceri a Mănăstirii Tismana în frunte cu călugărul Veniamin ar recomanda călugăriţelor de aici de a nu face precum cele de la Mănăstirea Gura Motrului. Aceasta însă nu înseamnă că nu trebuie să fim vigilenţi. Problema fiind complexă, ar trebui dirijată de org. MAI" (Raport informativ întocmit de împuternicitul Cultelor pentru regiunea Craiova, 28 mai 1959, Arhiva Mitropoliei Olteniei, Dosar Departamentul Cultelor 1959-1961, filă nenumerotată).

Statistica monahilor excluşi şi monahiilor din mănăstirile oltene

În urma aplicării măsurilor de excludere din mănăstiri, până la 8 noiembrie 1959 fuseseră daţi afară, în regiunea Craiova, 80 de monahi şi monahii, alţi 11 urmând să părăsească ulterior monahismul. Din cei 80 de monahi: 13 figurau pe tabelul cu personal monahal minor, toţi părăsind mănăstirile până la 8 noiembrie 1959, 7 figurau pe listele cu "răi cetăţeni", 45 erau "nestatutari", 14 figurau pe lista celor cu abateri morale, iar 12 aveau sub 25 de ani.

Într-un referat informativ al împuternicitului regional al Cultelor, din luna martie 1960, numărul celor care figurează ca fiind scoşi din mănăstiri în perioada ianuarie-octombrie 1959 este mai mare, fiind vorba de 96 de persoane. Aşa se face că Mănăstirea Polovragi rămăsese la data de 8 noiembrie 1959 cu un singur monah, stareţul Teodosie Rogoveanu. Aceeaşi soartă au avut-o şi schiturile Crasna, Dealul Mare şi Târgu Logreşti, în care nu rămăseseră decât stareţii Ieronim Onisei, Damaschin Mocofănescu şi Gherasim Manda. La fel s-a întâmplat şi la Căluiu, în Olt, unde a rămas doar stareţul Ambrozie Săndulescu.

Prin urmare, în 13 mănăstiri şi schituri din Arhiepiscopia Craiovei, prin măsurile premergătoare Decretului 410/1959, în 5 ani a fost anihilată viaţa monahală, toate rămânând cu câte un singur vieţuitor. Din 195 de monahi existenţi în Arhiepiscopia Craiovei, la sfârşitul anului 1958, înainte de adoptarea decretului, mănăstirile gorjene şi doljene mai păstrau doar 105 vieţuitori, aproximativ jumătate din numărul total de călugări şi călugăriţe.

Monahismul oltenesc în lupta cu legislaţia comunistă

Întregul demers a fost un crescendo continuu, punctul culminant ajungând să fie atins în 1959, prin prevederile Decretului 410. Acest act draconic a fost cu siguranţă continuarea logică a unei înşiruiri de acţiuni începute în anul 1958 prin înscenarea de procese şi fraude în rândul obştilor monahale, menite să discrediteze viaţa călugărească şi să ducă la desfiinţarea ei. Politica de persecuţie religioasă a fost prelungită şi pe parcursul anilor următori prin închiderea seminariilor monahale de la Horezu sau Agapia. Împotriva acestei opresiuni s-a ridicat şi mitropolitul Firmilian al Olteniei, care a încercat să ducă mai departe tradiţia ortodoxă a monahismului din Arhiepiscopia Craiovei. Purtătorii rasei monahale au fost lămuriţi ca aurul în topitoare, rezistând doar cei cu trăire autentic călugărească. Pentru ei perioada 410 nu a fost decât o luptă pe faţă cu puterea nevăzutului vrăjmaş din care considerăm că au ieşit învingători.