Despre bucuria lucrului împlinit

Mănăstirea „Sfânta Treime“ - Strâmba Jiu poartă de câteva sute de ani blazonul monahismului oltenesc pe plaiuri gorjene. Întreaga obşte a primit de curând binecuvântare arhierească din partea IPS Părinte Mitropolit Irineu, cu prilejul resfinţirii bisericii celei vechi. Câteva cuvinte şi gânduri de folos împletesc această mare bucurie în graiul maicii Marina, stareţa sfântului lăcaş.

Maică stareţă Marina Gligor, mulţi dintre bătrânii noştri cunosc şi astăzi că acest secular lăcaş al lui Hristos a trecut prin vremuri grele, aflându-se de multe ori în paragină. Cum a rânduit Dumnezeu să faceţi ascultare în aceste locuri?

Am fost mai întâi la Mănăstirea Tismana, iar aici la Strâmba era doar un schit care se numea Schitul „Strâmba“, unde fusese stareţă o maică tare harnică, maica Ermionia Cândea, care era tot din părţile Sibiului, de la Poplaca, pe care întotdeauna o admiram că era o monahie smerită, de nici nu ziceai că-i stareţă. Era o fire mai retrasă şi avea un fel de simplitate maiestuoasă! Ştiu că atunci când maica Ermionia Cândea a trecut la Domnul, maica stareţă de la Tismana m-a trimis pe mine împreună cu maica Modesta ca să stăm la priveghere pentru o noapte, pentru că atunci era numai o măicuţă aici, iar noi obişnuim să citim Psaltirea la priveghiul celui adormit. Eram singură lângă sicriu toată noaptea şi simţeam o pace şi o linişte sufletească, încât mi-am permis ca să vorbesc, aşa, cu maica adormită întru Domnul şi să-i spun: „Maică Ermionia, dacă ajungi acolo la Domnul, la un loc bun, te rog mult, roagă-te şi pentru mine, ca să fiu şi eu o călugăriţă bună, aşa, ca sfinţia voastră“. Nici nu gândeam atunci că, după cinci ani, am să ajung chiar aici, în stăreţia ei. Ştiu că atunci când am venit la mănăstire erau mormintele pe aici prin curte, iar când a început reconstrucţia lăcaşului, treceau maşini peste morminte, motiv pentru care am decis mutarea mormintelor sus pe deal, chiar dacă mai descoperim şi acum peste tot oseminte ale celor care au trăit viaţă monahală în acest loc.

Am venit aici din dragoste de Dumnezeu, de rugăciune şi de slujbe, pentru că încă de mică eram obişnuită să fiu în legătură cu Dumnezeu, iar de multe ori am simţit că toate merg strună, parcă le vedeam cu ochii mei!

Maică Marina, cum trebuie să fie rugăciunea noastră, a celor care venim aici să ne plecăm genunchii?

Când te rogi cu toată dragostea, pentru tine şi pentru oameni, simţi legătura cu Dumnezeu, care nu se răceşte dacă eşti în continuă lucrare! La mănăstire, e bine să faci „ale locului“, ca să fii în apele tale. Dacă nu faci astfel intervine ispititorul, începe să lucreze şi liniştea din rugăciune se pierde.

Înainte să păşesc în această chinovie, am găsit aprinsă flacăra aceasta a rugăciunii. După moartea maicii stareţe Ermionia, a fost părintele stareţ Paisie, care n-a strâns obşte. El a închis cu gard incinta mănăstirii, a făcut şi el săracuâ ceea ce a putut, se făceau slujbe de sărbători şi se mai trimiteau de la Tismana câte 2-3 maici ca să ajute şi pe aici. Aşa a început ascultarea noastră aici, la Strâmba Jiului.

Când a devenit autonomă această mănăstire?

La data de 1 ianuarie 1991. Spre vară părintele Paisie a plecat în Ardeal. Mitropolia a trebuit să ia măsuri ca să aducă pe cineva, dar nimeni nu dorea să vină aici, pentru că era considerată cea mai săracă mănăstire! Se ştia că e multă sărăcie, şi materială, şi sufletească. A venit atunci la Tismana părintele Caliope Georgescu, exarhul mănăstirilor, Dumnezeu să-l odihnească, şi ne-a îndemnat: „Haideţi maicilor!“. Şi aşa s-a făcut, prin rânduiala şi voia lui Dumnezeu, ca să ajungem aici! La început, mi s-a spus că voi veni doar pentru o perioadă scurtă până ce se strânge obştea de maici. Nu a fost aşa şi am rămas până astăzi. Până la urmă, noi suntem ca soldaţii, nu e vorba că eu vreau acolo sau acolo, nu condiţionăm noi unde stăm şi ceea ce facem, deoarece călugărul trebuie să facă ascultare necondiţionată! Dumnezeu nu te obligă, El are preştiinţă, ştie dinainte că tu vei merge aşa. Cu toate astea, trebuie ca fiecare să fie responsabil, aşa cum adesea spun bătrânii noştri în popor: „Cum îţi aşterni, aşa dormi“!

Mănăstirea aceasta a devenit acum un loc atât de frumos, ce nu pare făcut de mână omenească!

Aici, la Mănăstirea Strâmba, noi toate lucrăm ceea ce trebuie, pentru că o măicuţă lucrează la flori, alta la atelier, la trapeză, la bucătărie, deci măicuţele fac treaba. Eu sunt neputincioasă, şi trupeşte, şi sufleteşte, că am o vârstă şi dau înapoi! Dar măicuţele se duc înainte! Am fost la un moment dat vreo 70 de suflete, dar a trebuit să populăm şi alte mănăstiri, că aşa e rostul!

Cum aţi primit bucuria resfinţirii bisericii celei vechi? Ce sentimente v-a născut în suflet acest mare praznic?

Nu de mult, o măicuţă mi-a spus că a găsit pe undeva, însemnat într-o carte, că primul hram al mănăstirii a fost Pogorârea Sfântului Duh! Încă de anul trecut, IPS Mitropolit Irineu a dorit să facem resfinţirea bisericii, dar am tot amânat şi iată că acum s-a împlinit sorocul, cum se spune! Aşa se face că IPS Părinte Mitropolit a hotărât să aşeze bisericii noastre încă un hram, Pogorârea Sfântului Duh! Ne bucurăm că am reuşit să redăm cultului şi biserica veche! Timp de 40 de zile vom sluji mereu, zilnic, cele Şapte laude, timp de nouă ore pe zi, fiecare slujbă la timpul potrivit!

Care sunt sentimentele ce răsar în sufletul sfinţiei voastre acum, la vremea lucrului împlinit? Care sunt năzuinţele de viitor?

Mă rog pentru toţi credincioşii care trec pragul acestei sfinte mănăstiri să le întărească Dumnezeu credinţa, să stea în legătură permanentă cu El, căci El îi ascultă, îi vede şi îi ajută, în orice loc s-ar afla ei şi în orice împrejurare! Numai dacă suntem tari în credinţă, ne putem păstra nădejdea! Cele trei virtuţi: credinţa, nădejdea şi dragostea, numai acestea ne mântuiesc! Eu vreau să văd bisericile pline de credincioşi. Vreau să vină cât mai multă lume la biserică, dar nu neapărat ca să ne admire pentru ceea ce facem noi, ci pentru ca să se întărească fiecare în credinţă! La mănăstire simţim că e mai bună liniştea decât zarva multă din lume. Dacă oamenii sunt cu frică de Dumnezeu, atunci au mai multă dragoste între ei.

În ceea ce priveşte dorinţele noastre pentru viitor, nu putem decât să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a dat şi să aibă grijă de noi şi de acum încolo. Eu nu mi-am propus ca să realizez neapărat ceea ce am înfăptuit până acum! Simţeam o forţă nevăzută care mă împingea şi mă îndemna mereu. Îmi doresc să nu înceteze niciodată Sfânta Liturghie şi sfintele slujbe în mănăstiri şi în bisericile noastre. Nici în casele oamenilor să nu se stingă nicicând flacăra credinţei, aşa cum Sfinţii Părinţi ne învaţă: „Căutaţi mai întâi Împărăţia Lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor împlini vouă“!