Dimensiunea pascală a picturii bisericeşti ortodoxe

1. Cuvânt şi icoană, Scriptură şi pictură în lumina Învierii lui Hristos.

În Noul Testament, Iisus Hristos este numit Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1, 14; Apo­ca­lip­sa 19, 13) şi Chipul sau Icoana lui Dumnezeu (Coloseni 1, 15; Filipeni 2, 6). De aceea, în Bi­se­rica Ortodoxă cuvântul şi icoana se asociază pentru a reda taina mântuirii lumii în Iisus Hristos. Legătura dintre Sfânta Scrip­tu­ră a Vechiului Testament şi Sfân­ta Scriptură a Noului Tes­ta­ment este una de conţinere re­ci­procă în sensul că „Noul Tes­ta­ment în cel Vechi se ascunde, Vechiul Testament în cel Nou se descoperă“, după cum spunea Fericitul Augustin.

De ce? Pentru că centrul de lu­mină şi convergenţă al Sfintei Scripturi este taina Persoanei lui Hristos - Dumnezeu Cu­vân­tul, după cum ne arată Însuşi Hristos Cel înviat când în drum spre Emaus tâlcuieşte ucenicilor Luca şi Cleopa Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, amin­tin­du-le locurile din cărţile lui Moise şi Proroci care vorbesc despre El (cf. Luca 24, 13-35).

Această exegeză hristocentrică a Sfintei Scripturi a devenit nor­mativă pentru Bise­ri­că, de­oa­rece toată istoria mân­tu­irii nea­mului omenesc este în­drep­ta­tă spre taina Învierii lui Hris­tos, ca temelie a învierii uni­ver­sa­le a umanităţii şi ca dobândire a vieţii cereşti veş­ni­ce. Exegeza pascală hristocen­tri­că a Sfintei Scripturi se finali­zea­ză însă în Sfânta Euharistie, deoarece la frân­gerea pâinii în casa din Emaus ucenicii L-au recunoscut pe Iisus Hristos, în­ţe­le­gând că Însuşi Dumnezeu-Cuvântul le-a tâl­cuit lor cuvintele Scripturii care vorbeau despre El. Însă Hris­tos Cel înviat S-a făcut ne­vă­zut. Spaţiul casei materiale din Emaus nu-L poate reţine, deoarece Învierea Lui nu este simplă revenire la viaţa pământească biologică strică­cioa­să, supusă determinismului materiei, sau supusă spaţiului şi timpului care separă pe oameni unii de alţii. Iisus Cel înviat tră­ieş­te de­ja viaţa cerească eternă într-o totală libertate. El Se ara­tă din când în când ucenicilor doar pentru a dovedi realitatea În­vierii Sale. De aceea, în noap­tea de Paşti cântăm: „As­tăzi prăz­nuim omorârea morţii şi începutul unei alte vieţi, veş­ni­ce“ sau  „Acum toate s-au um­plut de lumină; şi cerul şi pă­mân­tul şi cele dedesubt“, adică acum toate au un sens ultim, toate se îndreaptă spre Înviere. În Hristos Cel înviat se inaugurează Paştele ca trecere sau transfigurare şi mutaţie a vieţii pământeşti spre viaţa cerească eternă, se dăruieşte în arvună cerul nou şi pământul nou în care moarte nu va mai fi (cf. Apocalipsa 21, 4). Cântările de Paşti sunt cântări de biruinţă, de trecere de la moarte la viaţă, de pe pământ la cer, de la păcat la sfinţenie, de la tristeţe la bucurie. De aceea, cântăm: „Să se veselească cele cereşti şi să se bucure cele pământeşti, că a făcut biruinţă cu braţul Său Domnul, stricat-a cu moartea pe moarte“.

După cum exegeza pascală a Sfintei Scripturi nu este doar orientativă, ci normativă pentru viaţa Bisericii, pentru că sensul final al cuvântului rostit trebuie să fie comuniunea, tot aşa lumina, pacea şi bucuria Învierii Domnului trebuie să fie dimensiunea sau perspectiva fundamentală a iconografiei sau a picturii bisericeşti.

2. Lumina şi slava Învierii au fost anticipate în Schimbarea la faţă a Domnului.

Cu puţin timp înainte de Pătimirile Sale, Hristos Domnul a luat cu El trei ucenici, şi anu­me pe Petru, Iacob şi Ioan şi a urcat cu ei pe un munte înalt, pe Tabor, potrivit Tradiţiei, şi acolo pe munte S-a schimbat la faţă, în­cât faţa Lui strălucea ca soa­rele, iar hainele Lui erau albe ca lu­mina (cf. Matei 17, 2). Deo­da­tă, au apărut Moise şi Ilie, care re­prezentau Legea şi Profeţii, şi vor­beau cu El despre cele ce urmau să se întâmple. Apoi a apă­rut un nor luminos, din care un glas a zis: „Acesta este Fiul Meu Cel­ iubit în Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi“ (Matei 17, 5), iar Moise şi Ilie au dispărut şi Iisus a vorbit cu ucenicii Săi. Tro­parul sărbătorii spune: „Schim­batu-Te-ai la faţă, în mun­te, Hris­toa­se Dumnezeule, ară­tând ucenicilor Tăi slava Ta pe ­cât li se putea ş…ţ“, adică pe mă­sura capacităţii lor de a o privi.

De ce a arătat Hristos Dom­nul slava Sa ucenicilor Săi îna­in­te de Pătimirile şi de Moartea Sa?

Hristos Domnul le-a arătat celor trei ucenici slava Sa, adică faţa Sa transfigurată în lumina slavei Împărăţiei cerurilor, pentru ca atunci când ei vor vedea fa­ţa Sa desfigurată de durerile şi de chinurile morţii să înţeleagă mai bine că Cel ce suferă pe Cru­ce este Domnul slavei, dar şi pen­tru a-şi aduce aminte că ori de câte ori Iisus a prevestit moar­­tea Sa, El a precizat şi că „a tre­­ia zi va învia“. De aceea, după Po­­gorârea Sfântului Duh, la Cincizecime, Sfântul Apostol Petru a vorbit despre Învierea lui­ Hristos ca fiind profeţită de pro­­roci: „Pe cel cuvios al Tău nu-l vei lăsa să vadă stri­că­ciu­nea“ (Psalm 15, 10; cf. Fapte 2, 27), reproşând mai-marilor po­poru­­lui că „au omorât pe Hris­tos, dar Dumnezeu L-a înviat“ (Fap­­te 2, 23-24). Iar Sfântul A­pos­­­tol Pavel spune că Hristos, Cel ce a fost răstignit, este „Dom­­nul slavei“ (cf. 1 Corinteni 2, 8).

Este semnificativ faptul că Icoana ortodoxă a Învierii Dom­nu­lui nu prezintă ieşirea lui Hristos din mormânt ca în ta­blo­u­rile renascentiste occidentale, ci icoana coborârii lui Hristos la iad, şi anume cu sufletul Său unit cu Dumnezeirea Sa. Cântările din Sfânta şi Marea Sâmbătă, ca şi Prohodul Dom­nului, ne spun că Hristos a „surpat“, a „zdrobit“ sau a „prădat“ iadul cu strălucirea Dumnezeirii Sale, ridicând pe Adam din stricăciune, adică ridicând din coruptibilitate firea omenească moştenită de la Adam şi Eva. Deşi Hristos nu coboară la iad cu trupul, deoarece trupul Său se află în mormânt, totuşi El este prezentat în icoana Învierii ca lumină strălucitoare care ia forma corpului uman, formă purtată în sufletul Său plin de strălucirea Dumnezeirii Sale. În mod semnificativ, slava lui Hris­tos Cel ce coboară la iad, pentru a transforma întunericul şi singurătatea din iad în lumină şi comuniune de iubire şi bucurie ne­grăită şi preaslăvită a drepţilor care au aşteptat ve­ni­rea lui Mesia, este, în iconogra­fia ortodoxă, asemănătoare cu sla­va Schimbării la faţă a lui Hristos pe muntele Taborului. Aceas­tă slavă a Învierii lui Hris­tos coborât în iad cu sufletul Său îndumnezeit va copleşi apoi şi trupul Său din mormânt, astfel încât materia trupului înviat al lui Hristos este complet îndumnezeită, complet înduhovnicită, devenind interioară spiritului şi complet liberă faţă de orice determinism al existenţei biologice amestecate cu stricăciunea şi moartea.

3. De ce Biserica Ortodoxă nu a respectat cronologia Noului Testament când a fixat în calendar sărbătoarea Schim­bării la faţă a Domnului, şi anume în loc să fixeze această sărbătoare înainte de Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, a mutat-o în ultima lună a anului bise­ricesc, care are un caracter intens eshatologic, adică în luna august, şi anume în ziua a şasea?

Pentru că Învierea lui Hristos este arvuna, „în­ce­pă­tu­ra“ sau temelia Învierii de obşte, care va fi însoţită de Judecata universală sau Judecata de Apoi. Trebuia ca slava Învierii lui Hristos, anticipată în slava Schimbării la faţă a lui Hristos, să fie înţeleasă şi ca arvună a slavei lui Hristos Care va veni să judece viii şi morţii şi a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. Cu alte cuvinte, slava lui Hristos arătată pe muntele Taborului este în acelaşi timp slava În­vi­e­rii Sale şi slava celei de-a doua veniri a Sa, la sfârşitul vea­cu­rilor, când cerul şi pământul de acum vor fi înlocuite cu un cer nou şi un pământ nou. De fapt, proclamarea Învierii lui Hristos în Ortodoxie se săvârşeşte în afa­ra lăcaşului de cult, deoarece aceasta anticipează simbolic Învierea de obşte şi Judecata de Apoi, în urma căreia păcătoşii care nu s-au pocăit „vor pieri de la faţa lui Dumnezeu, iar drepţii se vor veseli“ (cf. Psalm 67, 2-3).

Sărbătoarea Schimbării la faţă a Domnului a fost fixată în ziua a şasea, a lunii august, pentru că în ziua a şasea a fost creat omul, după chipul lui Dum­nezeu Cel nemuritor, fiind che­mat să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu prin comuniune cu El, adică prin împărtăşirea de harul şi de slava Sa veşnică. Dar fiindcă vechiul Adam, prin neascultare, a devenit păcătos şi muritor, Hristos Domnul, Noul Adam, prin smerită ascultare pâ­nă la moarte (cf. Filipeni 2, 8) a redeschis oamenilor calea mân­tuirii, a asemănării cu Dum­­nezeu prin sfinţenie şi a participării lor la viaţa veşnică.

Maica Domnului, care după Adormire s-a mutat la viaţa veşnică, fiind Maica Vieţii, este icoana Bisericii care ne trece de pe pământ la cer, prin toată lucrarea ei sfinţitoare şi mântuitoare, Biserica fiind plină de harul şi iubirea Preasfintei Treimi. La ziua Judecăţii de obşte, de o parte şi de alta a tro­nu­lui de judecată al lui Hristos Cel ce Se arată întru slavă se află ca mijlocitori Maica Dom­nului şi Sfântul Ioan Bo­te­ză­to­rul, care se roagă pentru mântu­i­rea celor ce în ceasul morţii se aflau în stare de pocăinţă. Aceas­tă vedere a slavei lui Hris­tos ca Judecător al întregii uma­ni­tăţi după Învierea de obşte este concentrată în icoana Deisis, care rezumă aspectul eshatologic al lunii august, în­tru­cât finalitatea timpului din anul bisericesc este dobândirea vieţii veşnice.

Prin urmare, dimensiunea istorică a slavei Învierii lui Hris­tos, anticipată în Schimbarea la faţă a Domnului înainte de pă­ti­mi­rile Sale, devine o dimensiune cosmică prin plasarea sărbătorii Schimbării la faţă a lui Hristos în ultima lună a anului biser­i­cesc. Această sărbătoare, îm­pre­u­nă cu sărbătoarea Adormirii Mai­cii Domnului (15 august) şi cu sărbătoarea Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) ne arată legătura profundă între slava Învierii lui Hristos Cel răstignit şi slava lui Hris­tos - Dreptul Judecător, ca sla­vă împărtăşită de El celor ce au crezut în El, L-au iubit şi L-au mărturisit în lume prin cuvânt şi faptă.

Bucuria pascală a drepţilor este dată de harul lui Dum­nezeu care susţine întreg uni­ver­sul. De aceea, în Ortodoxie, bucuria pascală este o bucurie sau o lumină cosmică, este sensul ultim al universului. În acest sens, iconografia ortodoxă, indiferent de tematica ei, transmite o bucurie sau o lumină pascală. Lumina Învierii lui Hristos se vede pe feţele sfinţilor, ca lumină venind din sufletele lor care au înviat din moartea pă­ca­te­lor prin unirea lor tainică şi sfântă cu Hristos în rugăciune, pocăinţă şi împărtăşire euharistică.

Lumina Învierii lui Hristos se vede tainic prezentă în pliurile veşmintelor sfinţilor, ca simbol al virtuţilor care au rodit în ei începând cu „haina luminoasă“ primită la Botez. Lumina În­vi­e­rii lui Hristos se vede şi în ver­dele translucid al naturii, în crestele luminate ale munţilor şi în toată creaţia pătrunsă tainic de harul necreat al lui Dum­nezeu şi îndreptată spre cerul nou şi pământul nou care vor fi luminate de slava neapusă a lui Hristos din Ierusalimul ceresc.

În mod deosebit, slava Învie­rii lui Hristos se vede în aureola sfinţilor, ca mărturie că gândirea şi viaţa lor sunt deplin unite cu Hristos, iar slava Învierii Sa­le tainic prezentă acum în sufle­tele lor se va arăta deplin şi în trupurile lor la Învierea de obş­te, după cum ne învaţă Sfinţii Isihaşti, care au pregustat încă din lumea aceasta pământească slava, pacea şi bucuria Îm­pă­ră­ţiei cerurilor, arătate ucenicilor lui Hristos pe muntele Tabor.

În această privinţă, aceeaşi lumină a Învierii lui Hristos stră­bate deodată  Sfânta Scrip­tură, Sfânta Liturghie, Filo­ca­lia, Iconografia şi Imnografia ortodoxă autentică. Prin toate se binevesteşte bucuria Învierii Domnului nu numai de Sfintele Paşti, ci şi în fiecare Duminică şi sărbătoare, iar ultimul articol din Crezul ortodox arată dina­mi­ca vieţii creştine îndreptată spre Înviere şi speranţa mântuirii: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie!“

Când iconografia pierde perspectiva ei pascală, ea încetează a mai fi o teologie a transfi­gu­ră­rii, a păcii şi a bucuriei izvorâte din credinţa şi rugăciunea Bi­se­ricii lui Hristos Cel răstignit, în­viat şi înălţat întru slavă.

Prin urmare, fiecare pictor ortodox autentic trebuie să fie un dascăl al luminii şi al bucuriei pascale, pentru ca pictura lui să confirme ceea ce spun cân­tările liturgice ortodoxe în gene­ral, şi mai ales această cântare: „În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu ş...ţ“

Anul acesta, 2014, fiind Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni în Patriarhia Ro­mâ­nă, ediţia a doua a Conferinţei Na­ţionale „Unitate dogmatică şi specific naţional în pictura bise­ricească“  (5 - 8 mai 2014) are ca temă principală Arta brâncovenească - izvor de inspiraţie.

Programul conferinţei conţine prelegeri privind pictura brâncovenească, dar şi vizite de stu­diu la unele biserici brânco­ve­neşti şi la Muzeul Naţional de Artă al României.

Întrucât Conferinţa Na­ţi­o­na­lă a pictorilor bisericeşti se des­fă­şoară anul acesta în perioada pascală, marcată de bucuria Învierii Domnului, dorim organizatorilor, oratorilor şi tuturor participanţilor la această conferinţă să se bucure de luminile credinţei exprimate în frumu­se­ţile artei brâncoveneşti, des­co­pe­rind în aceasta armonia dintre arhitectură, sculptură şi pictu­ră, ca fiind izvor de pace şi bi­ne­cu­vântare.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cuvânt rostit la deschiderea Conferinţei Naţionale „Unitate dogmatică şi specific naţional în pictura bisericească“ (ediţia a II-a), organizată de Comisia de pictură bisericească a Patriarhiei Române, Palatul Pa­tri­arhiei, luni, 5 mai 2014. (Text revăzut de autor)