Domnul celor „26 de ani fără războaie“

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în judeţul Olt), în­tr-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei („Papa“) Brâncoveanu şi al Stancăi (Cantacuzino), sora domnitorului Şerban Cantacuzino, fiind şi strănepot al lui Matei Basarab. Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de bunica dinspre tată, Păuna Greceanu, şi de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentant de seamă al culturii umaniste în spaţiul românesc), care i-au oferit o educaţie aleasă pentru acele vremuri, învăţând, printre altele, greaca, latina şi slavona.

Căsătorit cu Marica, ne­poata lui An­to­nie Vodă din Po­peşti, Constantin Brâ­ncoveanu a avut cu aceasta pa­tru fii: Constantin, Ştefan, Ra­du şi Matei, şi şapte fiice: Stan­ca, Maria, Ilinca, Safta, An­ca, Bălaşa şi Smaranda. So­ţia sa, Doamna Marica, a fost a­de­văratul administrator al în­tre­gii averi a Brâncovenilor, des­pre care se afirma pe atunci că era fabuloasă.

Uns domnitor la Mitropolia Bucureştilor

De-a lungul vieţii sale, de­ţi­ne diferite funcţii de seamă ale ţă­rii: agă, postelnic, spătar şi lo­­gofăt. Logofăt între anii 1682-1688, Brâncoveanu nu a vrut să fie domnitor al Ţării Ro­mâneşti, ci a fost urcat pe tron din vrerea boierilor. Bo­ie­rii pământeni, nemaidorind să îi conducă un cantacuzin, a­proa­pe că l-au forţat să preia dom­nia. A fost uns domnitor la Mi­tropolia Bucureştilor, în pre­zen­ţa Patriarhului bizantin Dio­nisie şi a Mitropolitului valah Antim.

Până în anul 1709, Con­stan­tin Brâncoveanu a reuşit să men­ţină o politică echilibrată în­tre Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, şi Imperiul Hab­s­bur­­gic, a cărui expansiune a­jun­­sese până la hotarele Ţării Ro­mâneşti. Cu Imperiul Hab­s­bur­gic, Brâncoveanu a încheiat mai multe tratate secrete. În schim­bul anumitor servicii, Brân­coveanu a primit pentru el şi pentru familia sa mai multe mo­şii şi titluri nobiliare.

În 1709, o conjunctură euro­pea­­nă nefavorabilă şi greşelile po­litice ale lui Constantin Brân­coveanu au dus la dezastrul familiei. Atunci, regele Sue­­­diei Carol al XII-lea fusese î­n­vins de Petru cel Mare la Pol­ta­va. Scăpată de ameninţarea su­e­dezo-germană, armata rusă a in­trat pe teritoriul Moldovei, pen­tru a lupta cu sultanul. Brân­coveanu s-a gândit atunci să se alieze cu ruşii. I-a scris lui Pe­tru cel Mare o scrisoare în ca­re i-a promis că îl va ajuta cu a­provizionarea armatei. În schimb, ţarul i-a trimis mul­ţu­mi­rile sale şi 300 de pungi cu aur, pentru plata serviciilor. Pen­tru mai multă siguranţă în­să, Înalta Poartă l-a trimis de în­dată ca domn în Moldova pe Di­mitrie Cantemir, duşman şti­ut al familiei Brâncovenilor, cu în­sărcinarea de a raporta Di­va­n­u­lui orice mişcare făcută de a­ces­ta. Primul lucru pe care l-a fă­cut însă Cantemir a fost să se alieze cu ţarul. Prudent, Brân­coveanu a încercat să men­ţină un echilibru între cele do­uă tabere. El şi-a adunat oştile în tabăra de la Urlaţi, Pra­hova, aproape de graniţa cu Mol­dova. În cazul în care ruşii ar fi vrut să intre în Ţara Ro­mâ­nească, se alia cu ei. El in­ten­­ţiona însă să rămână de par­tea turcilor dacă aceştia ar fi fost mai rapizi. Planurile i-au fost date peste cap însă de vă­rul său, spătarul Toma Can­ta­cu­­zino, care împreună cu mai mulţi boieri ai lui Brâncoveanu a fugit în tabăra ruşilor. Spe­ri­at, Brâncoveanu i-a trimis lui Pe­tru cel Mare cele 300 de pungi înapoi, iar turcilor pro­vi­zi­ile, contribuind la eşecul militar al ţarului, în bătălia de pe Prut (Stănileşti, 1711), care s-a vă­zut nevoit să încheie pace cu turcii.

Mazilirea domnitorului

În anul 1711, sultanul a ho­tă­rât să se răzbune. Pentru a­ceas­ta a pus la cale un plan, a­pli­cat abia după trei ani, când Brân­coveanu nici nu mai bă­nu­ia că ar mai avea duşmani. Toa­te rudele lui, Cantacuzinii, ca­re îi sprijiniseră până atunci dom­nia, se întoarseră însă îm­po­triva lui. Deşi Brâncoveanu fă­cuse mari eforturi pentru a-i con­vinge pe otomani că gestul spă­tarului Toma Cantacuzino nu exprimase şi voinţa sa, o no­uă acuzaţie s-a adăugat la a­dre­sa voievodului. Învinuit, du­pă cum spunea cronicarul turc Meh­med Raşid, că adunase mul­te bogăţii şi arme pentru a se opune şi pregăti o răscoală, aş­teptând ca să-şi arate dorinţa de a domni în chip absolut in­de­­pendent, Brâncoveanu a fost ma­zilit în 1714, în apropierea Paş­tilor. Împreună cu familia sa, a fost dus la Istanbul şi în­chis la Edicule, iar toate averile sale i-au fost confiscate. În ziua prăz­nuirii Adormirii Maicii Dom­nului, pe 26 august (15 august, pe stil nou), şase membri ai familiei Brâncoveanu au fost e­xecutaţi în public la Istanbul. Es­te vorba de voievod, de patru fii ai săi, Constantin, Stefan, Ra­du, Matei, şi de Ianache Vă­că­rescu, ginerele domnitorului. An­terior execuţiei li s-a propus ca, în schimbul vieţii, să treacă la religia musulmană, dar L-au ales pe Hristos.

Gheorghe Şincai a descris mar­tiriul voievodului în felul ur­mător:

„Odată cu Brâncovanul au pie­rit cei patru feciori ai lui, că­ro­ra el le-a grăit astfel în ora mor­ţii: «Iată, toate avuţiile şi ori­ce am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! Să nu băgaţi seamă de moar­te. Priviţi la Hristos, Mân­tu­itorul nostru, câte a răbdat pen­tru noi şi cu ce moarte de o­ca­­ră a murit. Credeţi tare întru a­ceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clă­tiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta...» A­ces­tea zicând el, porunci îm­pă­ra­tul de le tăiară capetele, în­tâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tă­iat capul lui Constantin Brân­covanu, şi aruncară tru­pu­rile în mare. Şi creştinii, du­pă aceea, aflându-le, le-au as­tru­­cat la Patriarhie“.

Trupurile Brâncovenilor au fost aduse în ţară şi în­gro­pa­te în Biserica „Sfântul Gheor­ghe cel Nou“ din Bucureşti, în­să venerarea lor ca sfinţi martiri a început la scurtă vreme du­pă uciderea lor mişelească.

Atunci când cineva moare pen­tru Hristos şi pentru Bi­se­ri­ca Sa devine prin jertfa sa sfânt mucenic. Biserica Orto­do­xă Română l-a trecut în rândul sfin­ţilor pe domnitor, alături de cei patru fii şi ginerele său, în anul 1992.

Un iubitor de cultură şi credinţă ortodoxă

Constantin Brâncoveanu a fost un om blând şi iertător. Iu­bi­tor de cultură şi de credinţă or­todoxă, Brâncoveanu a spriji­nit aceste domenii, necon­di­ţio­nat: Biserica „Sfântul Nicolae“, Mă­năstirea Stavropoleos din Bu­cureşti, Mănăstirea Hurezu, Mă­năstirea Sâmbăta de Sus con­struită în Ardeal, Biserica „Sfin­ţii Împăraţi Constantin şi Ele­na“ din Constantinopol, Spi­ta­lul Brâncovenesc, Ansamblul ar­hitectural de la Mogoşoaia, în­fiinţarea unui număr mare de tipografii la Bucureşti, Sna­gov, Râmnic, Buzău, înfiin­ţa­rea Şcolii Domneşti de la Sfân­tul Sava sunt numai câteva din con­tri­­buţiile lui Brâncoveanu la cul­tură şi civilizaţie. Să nu ui­tăm de locaşurile de cult pe ca­re le-a ctitorit la Sfântul Munte Athos, în arhipelagul grecesc şi în Bulgaria.

În perioada domniei lui Con­stan­tin Brâncoveanu, cultura ro­mânească a cunoscut o peri­oa­dă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al cul­tu­­rii. În cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârşit şi bun ad­ministrator al avuţiilor ţării, in­staurând o epocă de prosperi­ta­te şi de pace. Domnitorul a ini­ţiat o amplă activitate de con­strucţii religioase şi laice, îm­binând armonios în arhitec­tu­­ră, pictură murală şi sculp­tu­­ră tradiţia autohtonă, stilul ne­obizantin şi ideile novatoare ale renascentismului italian în­tr-un nou stil caracteristic, numit stilul brâncovenesc.

În timpul domniei sale s-au ti­părit cele mai multe cărţi, a­tât originale, cât şi de traduce­re. La curtea domnească, cultu­ra era coordonată de erudiţi pre­cum Mitropolitul Antim Ivi­rea­nul, un alt mucenic al Or­to­do­xiei, cel mai mare autor de o­ra­­torie sacră, sau italianul An­to­nio del Chiaro, autorul unei cărţi de impresii despre Vala­hia. Toate acestea au contribuit şi la o bună imagine a Ţării Ro­mâ­neşti pe plan extern. Dom­ni­to­rul muntean era un politician a­bil, un foarte bun diplomat, re­uşind prin faptele şi calităţile sa­le, dar nu în ultimul rând prin caracterul său, să păs­tre­ze relaţii de prietenie cu marile can­celarii europene, cu papali­ta­­tea, dar şi cu Poarta, evitând con­flictele diplomatice sau ar­ma­­te. Un mare câştig era pacea pen­tru Ţara Românească, a­vând în frunte un domnitor iu­bi­­tor de Dumnezeu, la care sim­plii cetăţeni erau bine-ve­niţi în audienţă. Respectul pe ca­re îl impunea în faţa marilor can­celarii europene a in­flu­en­ţat atitudinea acestora faţă de Ţa­ra Românească. În spiritul său gândeau şi cei mai mulţi din­tre membrii Divanului, care la­ judecată sancţionau foarte as­pru pe boierii prinşi că fură pe oamenii simpli şi pe cei să­raci. Sfârşitul domniei şi al vie­ţii marelui voievod au marcat tre­cerea sa în rândul mucenici­lor Mântuitorului Iisus Hris­tos.