„Dorinţa mea cea mai de căpetenie a fost să înmulţesc binele şi bucuria“

Părinţii Bisericii noastre sunt prelungirea Evangheliei în lume. Oricine vrea să vorbească despre ei este străbătut de un fior de admiraţie şi de teamă. Ei reprezintă slava Bisericii şi mângâierea credincioşilor. De-a lungul secolelor, ei au întrupat slava Bisericii prin iubirea lor de Dumnezeu, prin dăruirea lor Mântuitorului şi prin eforturile lor de curăţire desfăşurate pe parcursul întregii vieţi. Preacuviosul Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, care de ieri ne veghează cu rugăciunile sale, rămâne pentru noi părintele duhovnicesc ale cărui sfaturi nu le vom uita.

Vorbind despre paternitatea spirituală, arhimandritul Sofronie Saharov nota referitor la stareţul Siluan că îi plăcea să spună: „Este bine să căutăm a fi luminaţi în orice clipă şi în orice circumstanţă de Dumnezeu, pentru a putea şti cum trebuie să acţionăm şi ce trebuie să zicem“. Cu alte cuvinte, trebuie ca în toate împrejurările să căutăm a cunoaşte voia lui Dumnezeu şi căile care ne permit să o îndeplinim. Acest cuvânt al Sfântului Siluan este în deplină conformitate cu interogaţia bine cunoscută din tradiţia patristică: „Avva, spune-ne nouă un cuvânt“. Aşa era şi părintele Teofil Părăian.

Seriozitatea se identifică cu numele părintelui Teofil Părăian

Un părinte care se străduia să trăiască în toate voia lui Dumnezeu şi să aducă şi pe alţii la aceeaşi trăire. Când îl ascultam cu toţii la Serile Filocalice, îl vedeam în picioare cu centura călugărească la brâu, cu părul său nins, cu cărare pe mijloc, cu zâmbetul în colţul gurii. Parcă oficia Liturghia. Aşa era de maiestuos şi de cald în acelaşi timp. Cine intra în chilia părintelui era uimit de câte cărţi putea vedea. Şi majoritatea nu erau în limba română, ci în germană sau franceză. Părintele ştia că o cultură importantă, temeinică se poate face numai cu un studiu serios. Iar seriozitatea este o trăsătură de caracter care se poate identifica cu numele părintelui Teofil Părăian.

În secolul al IV-lea, în pustiul Skete, era obiceiul monahilor să meargă să ceară un sfat duhovnicesc părinţilor îmbunătăţiţi, cu scopul de a împlini voia lui Dumnezeu. Una din caracteristicile Ortodoxiei este de a păstra această tradiţie vie. Locul părintelui spiritual este aici considerat nu doar legitim, ci pur şi simplu indispensabil. Căci persoana este în aşa măsură unică şi multiplă, încât ea nu găseşte, în locul unde trăieşte cotidianul său spiritual, întotdeauna exact sau complet ceea ce are nevoie fiinţa sa profundă.

Când îl auzeai vorbind, simţeai că trăieşti Paştile

Un lucru trebuie să fie clar, şi anume că nimeni nu hotărăşte despre sine că este părinte duhovnicesc. Nimeni nu poate pune pe uşa chiliei sau a casei sale pancarta: „Aici, părinte spiritual“. În schimb poate spune că el primeşte oameni la spovedit, ceea ce este cu totul altceva. Iar lucrurile trebuie nuanţate aici. Există rolul preotului care mărturiseşte şi binecuvintează din partea lui Dumnezeu şi permite celui care - în stare de umilinţă - a venit să-şi spună păcatele şi greşelile de a se afla în faţa lui Dumnezeu; acesta este un serviciu liturgic foarte precis, care necesită hirotonie şi o binecuvântare specială. Cu totul altul este rolul părintelui duhovnicesc, care este de ordin profetic, harismatic, el relevând în mod direct lucrarea Duhului Sfânt. Iar un astfel de părinte era şi duhovnicul de la Sâmbăta. Un om harismatic, un om care cita din memorie poeziile lui Vasile Militaru sau ale Zoricăi Laţcu ori cuvântul de la Paşti al Sfântului Ioan Gură de Aur, încât credeai cu adevărat, în momentul în care părintele rostea predica, că Paştile sunt în fiecare zi, că Hristos ne aşteaptă pe fiecare, cu dragoste nemăsurată, să ne ierte tot ce am greşit.

„Am avut mereu înclinare spre pozitiv, spre bucurie, spre mulţumire…“

Părintele nu căuta oamenii, ci ei îl căutau pe el. De multe ori oamenii nu îl găseau la mănăstire pentru că, fiind invitat în ţară să ţină conferinţe, întârzia, dorind să îi mulţumească pe toţi.

Părintele Teofil a fost cum toată lumea l-a cunoscut, un om al bucuriei, o persoană care a întrupat concret bucuria şi certitudinea credinţei, un propovăduitor al credinţei lucrătoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la viaţa duhovnicească în Hristos şi în Biserică, prin predicile, conferinţele sau îndrumările sfinţiei sale. Întrebat cum de poate fi aşa de optimist în condiţiile aşa de puţin prielnice, el răspundea cu seriozitate: „Am avut mereu înclinare spre pozitiv, spre bucurie, spre mulţumire. M-am simţit bine între oameni care sunt bucuroşi, care doresc să-şi manifeste bucuria. În Scriptură m-am oprit mereu asupra cuvintelor Domnului Hristos şi ale Sfinţilor Apostoli care înmulţesc bucuria. Dorinţa mea cea mai de căpetenie este să înmulţesc binele şi bucuria.“

Să-ţi iei crucea înseamnă să depăşeşti situaţiile pe care ţi le oferă viaţa cotidiană

Vorbind despre înţelesul Crucii în viaţa omului, părintele nevăzător de la Sâmbăta de Sus, care avea de dus o cruce serioasă, găsea totuşi în semnul acesta şi ceva pozitiv: „Crucea are şi o latură luminoasă, iar aceasta e una fundamentală. Domnul Hristos a primit crucea, a purtat-o pentru noi, S-a răstignit pe cruce ca să nu ne mai răstignim noi sau să nu ne răstignim la măsura răstignirii Lui. Noi nu trebuie să ne răstignim pentru mântuirea noastră, pentru că S-a răstignit Hristos pentru noi. Şi atunci tot ceea ce trebuie să facem este să realizăm binele la măsura posibilităţii noastre. Trebuie să ne silim să adăugăm la viaţa noastră ceea ce noi putem să realizăm. Să-ţi iei crucea în fiecare zi înseamnă să depăşeşti situaţiile pe care ţi le oferă viaţa cotidiană. A venit Fiul lui Dumnezeu în lumea aceasta ca să nimicească păcatul şi S-a răstignit de bunăvoie. N-a fost silit să Se răstignească, deci pătimirea Lui a avut înţeles de jertfă. S-a adus pe Sine jertfă pentru mântuirea oamenilor, iar jertfa aceasta a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiind legată de Cruce şi de iubire, pune în valoare Crucea ca altar de jertfă. Deci, Domnul Hristos S-a răstignit pe Cruce şi Crucea a devenit altar de jertfă. Nu aşa era cu crucea tâlharului credincios sau cu crucea celor doi tâlhari, ci pentru aceia crucea a fost doar unealtă de chinuire. Pentru Domnul Hristos, Care Se aducea pe Sine jertfă de bunăvoie, din iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni, Crucea devine altceva decât ceea ce era când o purta Domnul Hristos sau faţă de ceea ce era în intenţia celor care L-au răstignit pe cruce, adică unealtă de chinuire, ci a devenit altar de jertfă“.