Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Știri Erezia nevolniciei

Erezia nevolniciei

Un articol de: Dragoș Dâscă - 05 Feb 2010

Erezia a însoţit în paralel Biserica lui Hristos încă din primii ani de la Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime. Deseori, au trebuit să treacă veacuri până ce un sinod local sau ecumenic să condamne ca erezie o învăţătură care circulase până atunci nestingherită şi care fusese primită ca ortodoxă. Ochiul veghetor al Bisericii niciodată nu a fost adormit, fiindcă Cel care o păzeşte este Hristos. Adevărata problemă a ereziei nu o constituie instituţionalizarea, acceptarea sa oficială, ci trăirea în duh eretic. Această interiorizare a eresului este un cancer duhovnicesc: ca şi în cazul bolii amintite, cel eretic nu ştie că este bolnav şi nu caută tămăduire.

Să ne amintim că Sfântul Simeon Noul Teolog vorbea, în Catehezele sale, mai precis în Cateheza a XXIX-a, despre o nouă erezie. Despre ce era vorba? Totuşi, secolul al X-lea în care a trăit Sfântul Simeon nu a fost zguduit de controverse doctrinare precum veacurile anterioare lui. Nu era vorba de monofizitism, monotelism, arianism, apolinarism sau pnevmatomahi. Ci de o erezie a credinciosului botezat, o erezie a celui care, deşi mărturisea Crezul Ortodox, se afla despărţit de Biserica lui Hristos: „Vorbesc despre aceia şi-i numesc eretici pe cei care zic că nu există cineva în timpurile noastre şi în mijlocul nostru care să poată păzi poruncile evanghelice şi să devină asemenea Sfinţilor Părinţi... Cei ce zic că aceasta e cu neputinţă nu au numai o erezie ci, dacă se poate spune aşa, au toate ereziile la un loc, aceasta din urmă depăşindu-le şi acoperindu-le prin lipsa ei de evlavie şi excesul blasfemiei ei pe toate acelea. Cine spune aceasta răstoarnă toate dumnezeieştile Scripturi“. Sfântul Simeon numeşte această erezie nevolnicie.

Din nefericire, chiar şi cei care se consideră credincioşi şi drept-mărturisitori se complac într-o nevolnicie eretică. În acest veac, pericolul trăirii în duh eretic este şi mai mare, fiindcă Biserica a fost trecută pe un loc secundar atât de credincioşi/de cei pe care îi putem numi „îmbisericiţi“, cât şi de cei mai puţin duşi pe la biserică. Acest pericol semnalat de Sfântul Simeon Noul Teolog s-a generalizat şi s-a înrădăcinat în lumea noastră postmodernă. Pe de o parte, sunt cei care trăiesc într-o nevolnicie doctrinar-dogmatică: aceştia sunt cei care refuză apropierea de biserică şi de preotul paroh/duhovnic şi care, la o mărturisire amănunţită, ar scoate la iveală erezii condamnate de mult de sfintele sinoade.

De cealaltă parte sunt credincioşii înrobiţi de o nouă nevolnicie eretică: „citirea semnelor“. Într-adevăr, Mântuitorul Hristos, apostolii şi Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să luăm aminte la semnele timpurilor, dar ceea ce se întâmplă în ultimii ani a depăşit orice limită. S-a ajuns în situaţia în care, pe unele bloguri creştine, să se scrie că mai sunt exact doi-trei ani până la sfârşitul lumii. Ştim deja vârsta antihristului (un serial de televiziune protestant american ne face „cinstea“ de a-l considera născut în România), ştim deja cine o să cadă şi cine nu va fi înşelat, deşi Mântuitorul spune că semnele pe care le va face vor fi atât de nemaipomenite, încât mulţi dintre cei aleşi vor cădea. În loc de o trăire în rugăciune şi linişte sufletească, un duh eretic milenarist a cuprins pe mulţi dintre fraţii noştri creştini. Ba, mai mult, într-un déjŕ vu al realităţilor condamnate mai sus de Sfântul Simeon, se citează profetic şi mustrător următoarea afirmaţie: Generaţia care nu va mai da sfinţi va fi ultima. Ca şi cum în ziua de astăzi, din cauza ispitelor, a materialismului şi a consumerismului generalizat, Tainele lui Hristos nu mai sfinţesc pe nimeni, sfinţii au devenit nişte piese de muzeu sau orice, fiindcă oricum suntem biruiţi de ispite şi de propria nevolnicie.

Ştim că lumea zace sub puterea celui rău, dar poate că cel mai bun mod de a ne păzi de amăgirea sa cea cumplită îl constituie o viaţă personală trăită în participarea regulată la slujbele şi Tainele Bisericii, rugăciune, facerea de milostenii şi iubirea aproapelui în loc de inventarierea căderilor mai-marilor zilei şi calcularea datei sfârşitului lumii.