„Femeile au suferit într-un mod aparte în închisoare”

Zeci de credincioşi au par­ticipat miercuri, 9 de­cembrie 2015, la Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti, la conferinţa „Povestea obiec­telor confecționate de femei în închisorile politice comu­niste”. Invitatul serii a fost Radu-Alexandru Dra­go­man, arheolog în cadrul Institutului de Arheo­logie „Vasile Pâr­van” al Aca­demiei Ro­mâ­ne.

Conferința dedicată femeilor care au suferit încarcerare politică în timpul regimului comunist a fost prefaţată şi încheiată cu o rugăciune şi cu un scurt cuvânt adresat de părintele Cristian Galeriu, unul dintre slujitorii locaşului de cult.

Bazându-se atât pe cercetări documentare amănunţite, cât şi pe o serie de interviuri realizate cu puţinele femei supravieţuitoare ale acestor locuri cumplite de tortură sau cu descendenţii acestora, Radu-Alexandru Dragoman a prezentat atât condiţiile carcerale pe care le-au suferit femeile arestate pe criterii politice în România comunistă, cât mai ales o serie de obiecte confecţionate de acestea în perioada detenţiei. Discursul arheologului a fost însoţit de o proiecţie fotografică a unora dintre puţinele obiecte rămase de la deţinute.

Cercetătorul a reuşit să creioneze un adevărat tablou al vieţii de închisoare a deţinutelor politic: „Înainte de a fi plasate într-una dintre cele trei închisori destinate lor (Miercurea-Ciuc, Dumbrăveni şi Mislea), femeile treceau mai întâi printr-unul dintre sectoarele închisorii Jilava, unde erau supuse la crunte interogatorii. Anchetele erau foarte dure şi lungi, nedeosebindu-se în nimic celor suferite de bărbaţi. Închisoarea de la Mislea avea doar 12 celule, dar era atât de aglomerată încât deţinutele stăteau în picioare în celulele în care soarele intra cu anevoie printre zăbrelele foarte dese de la geamuri. Mobilierul era sărăcăcios sau inexistent. Aveau doar un lighean, o cană, o saltea cu paie putrezite şi uneori o pătură veche şi ruptă. Încălzirea era cu totul improprie, sobele fiind totdeauna plasate nu în celule, ci pe culoar, mult prea departe de trupurile îmbrăcate în zeghe. Mâncau terci, marmeladă, varză..., capete şi măruntaie de vaci. Cât despre igienă, aveau dreptul de a se spăla doar o dată pe săptămână, primind cu mare zgârcenie atât săpun, cât şi apă. Având trupuri mai firave decât bărbaţii, femeile au suferit într-un mod aparte în închisoare.”

Cât priveşte creaţiile lor, arheologul a subliniat că obiectele nu sunt nişte opere fără viaţă, ci obiecte vii, reali coautori cu autorii lor în opera de creaţie a obiectelor şi de întărire duhovnicească a creatorilor lor. Deşi duceau o viaţă de coşmar în închisoare, deţinutele reuşeau să se ascundă de privirile gardienilor şi să creeze. Ele confecţionau diferite obiecte cu simboluri religioase, semne de carte, crucifixuri şi chiar pulovere pentru copii.

După expunere, a luat cuvântul şi părintele nonagenar Nicolae Bordaşiu, slujitor al acestei biserici, care a suferit și el ani grei de închisoare comunistă: „Această muncă pe care am admirat-o, care este rodul unei creaţii şi al unei ingeniozităţi aparte, i-a transformat pe toţi cei în suferinţă în nişte titani, care au biruit şi răutatea omenească, şi timpul, şi foamea, şi frigul, toate... În fiecare lucru, în tot ce s-a făcut, era inclusă multă, multă dragoste. Aceasta ne-a ţinut pe toţi.”