„Fiecare dintre noi are nevoie de Dumnezeu şi de învăţătura moral-creştină“

Membrilor familiei şi, mai târziu, instituţiilor educative (creşă, grădiniţă, şcoală) le revine sarcina de a cultiva în inima şi mintea copiilor valori reale precum iubirea, bunătatea, răbdarea, modestia, înfrânarea, dorinţa de a face bine, pentru ca, odată însuşite, aceştia să meargă drepţi în viaţă, să atingă fericirea, să fie bucuroşi, veseli, într-o lume în care dăinuie pacea, şi nu ura. Şi ce învăţătură le poate cuprinde mai bine pe toate acestea, dacă nu cea creştină?

Nu de puţine ori, chiar în paginile ziarului nostru, dar şi în alte publicaţii, copiii şi adolescenţii au susţinut necesitatea studierii orei de religie. Pentru că în cele 50 de minute nu se asimilează doar noţiuni teoretice despre Dumnezeu sau despre sfinţi care s-au jertfit pentru triumful binelui. Elevii îşi însuşesc valori fără de care parcursul lor în această viaţă ar fi precum zborul unei frunze purtate de vânt: când în dreapta, când spre stânga, alternând mereu până ce-şi va fi pierdut complet cârma şi se va avânta tot mai jos, înspre degradare.

"Fiecare dintre noi avem nevoie de Dumnezeu, cu atât mai mult copiii. Educaţia moral-creştină este extrem de importantă în dezvoltarea armonioasă a copilului, a personalităţii acestuia, a modelării caracterului lor. Este ca şi cum ar avea un element de bază, adică un copil care se naşte cu tot ce-i trebuie, cu toate sistemele în regulă, are nevoie şi de acest sistem moral-creştin ca să stea drept; altfel tot timpul va fi înclinat, ori într-o parte ori în alta şi se va duce într-o direcţie care nu i se potriveşte", explică doamna Mihaela Ghircoiaş, psiholog principal şi psihoterapeut la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Sf. Maria" din Iaşi.

"În fiecare zi se văd efectele lipsei acestei educaţii"

Familia joacă un rol esenţial în educarea copilului, astfel încât acesta să aibă o percepţie cât mai corectă despre viaţă, să se comporte ţinând cont nu doar de propriile nevoi, ci şi de necesităţile celor din jur, de integrarea lui într-o societate care se doreşte a fi perfectă. Părinţii şi toţi ceilalţi membri care constituie întregul familiei şi, mai târziu, instituţiile educative (creşă, grădiniţă, şcoală) au datoria de a cultiva în inima şi mintea copiilor valori reale precum iubirea, bunătatea, răbdarea, modestia, înfrânarea, dorinţa de a face bine, pentru ca, odată însuşite, aceştia să meargă drepţi în viaţă, să atingă fericirea, să fie bucuroşi, veseli, într-o lume în care dăinuie pacea, şi nu ura. Şi ce învăţătură le poate cuprinde pe toate acestea, dacă nu cea creştină?

"Din păcate, eu văd efectele lipsei acestei educaţii în fiecare zi: copiii nu au direcţie, nu au obiective, nu au scopuri, devin nişte adolescenţi debusolaţi, neorientaţi, neîndrumaţi şi fără modele. Ca urmare, ei devin pradă tuturor influenţelor negative care nu lipsesc, chiar abundă în jurul nostru. Printre cele mai importante şi mai negative amintim televizorul şi calculatorul", susţine doamna psiholog Mihaela Ghircoiaş.

"Lucrând aici, te mântuieşti..."

Acolo unde, din varii motive, familia nu poate oferi suportul necesar, celelalte instituţii ale statului sunt datoare să devină o reală alternativă la lipsa de îngrijire şi educare maternă.

"Aici avem şansa aceasta de a ne mântui prin greutatea muncii, dăruind copiilor ceea ce au ei nevoie, iubire creştină. Şi este valabil nu doar pentru profesorul de religie", ne asigură doamna Cristina Popa, profesor de religie la Şcoala Specială "Constantin Păunescu" Iaşi.

Nici nu poate fi altfel: sutele de perechi de ochi te ţintuiesc şi nu cer altceva decât atenţie; o mângâiere, un sfat, o fărâmă de iubire de care, mulţi dintre ei, nu au avut parte. "Majoritatea copiilor provin din centrele de plasament: copii abandonaţi, copii privaţi de iubirea maternă, lipsiţi de mediul familial, instituţionalizaţi. Se simt efectele instituţiei: nu mai au orizont, au mai puţină creativitate, comunicarea este strict instinctuală şi nevoia aceasta de afectivitate, de iubire, de înţelegere nu este în totalitate împlinită. De aceea trebuie să ne dăruim cu totul acestor copii care au atâta nevoie de noi", ne explică cadrul didactic.

La Şcoala Specială "Constantin Păunescu" învaţă copii cu deficienţă mintală; coeficientul lor de inteligenţă nu depăşeşte 70: ei nu pot atinge nici măcar nivelul mediu de cunoaştere, cu atât mai puţin se poate vorbi de performanţe cognitive. "Trebuie să le respectăm ritmul pentru a putea să-i aducem în concordanţă cu programa şcolară; totuşi, respectăm anumite reguli pentru ca, în final, ei să aibă nişte achiziţii cu scopul de a-i orienta, mai departe, spre o profesie şi, astfel, să avem mulţumirea integrării lor în societate", mai spune doamna profesoară, care de 9 ani se dedică întru totul copiilor cu nevoi speciale.

Copiii cu nevoi speciale Îl găsesc mai uşor pe Dumnezeu

Petrecând câteva ore cu ei îţi dai seama că raportarea lor la Dumnezeu se face cu totul altfel. Pentru copiii cu deficienţă mintală, Dumnezeu este "Tatăl iertător, milostiv", care mereu este prezent lângă ei, mai mult decât poate fi un profesor sau un părinte; lucrurile, în aparenţă, simple, pentru unii dintre noi chiar banale, nu pot fi realizate de aceşti copii fără implicarea Tatălui Ceresc: ridicarea dintr-o boală, învăţarea scrisului, cititului, toate acestea reprezentând o performanţă. Întrebându-i cum L-au cunoscut pe Dumnezeu şi în ce împrejurări, răspunsurile lor se referă la lucruri concrete de viaţă: "m-am rugat lui Dumnezeu şi mi-am găsit familia, m-am rugat şi mintea mea, sufletul meu s-au liniştit...". Îl cunosc pe Dumnezeu în împrejurări concrete de viaţă, nu din Scriptură şi poate nici din predica preotului...

Ei sunt conştienţi că poate prin comportamentul lor greşesc faţă de cei din jur şi faţă de Dumnezeu, dar se simt uşuraţi când, mergând la biserică şi vorbind cu preotul, acesta le mijloceşte, prin Taina Sfintei Spovedanii, iertarea în faţa lui Dumnezeu. "Spovedania ne ajută foarte mult, pentru că greşim şi trebuie să ne spunem toate păcatele. Ne simţim mai uşori şi mai liberi pentru că Dumnezeu ne-a iertat păcatele şi încercăm să nu le mai facem. Atunci când am făcut un păcat nu ne pare rău, însă mai târziu ne doare sufletul şi ne cerem iertare în faţa colegilor", spune Mariana, o fată un pic mai îndrăzneaţă decât ceilalţi colegi de clasa a VIII-a.

Astfel, gândul că Dumnezeu îi iubeşte, îi ascultă şi îi ajută în toate clipele vieţii îi face să privească încrezători mai departe şi să lupte cu handicapul pe care-l au.

Copiii de la Şcoala "Constantin Păunescu" nu îşi doresc bani sau telefoane mobile, ei îşi doresc sănătate şi fericire, iar fericirea se măsoară în clipele petrecute cu mama, cu tata, pentru cei care îşi cunosc părinţii; pentru ceilalţi, fericirea înseamnă sănătatea trupească, sufletească, găsirea unui sprijin, a unei familii adoptive, învăţarea unei meserii pentru a se descurca singuri în viaţă.

"Copiii cu nevoi speciale Îl găsesc mai uşor pe Dumnezeu pentru că sunt sensibilizaţi de suferinţa pe care o au şi sunt, în mod natural, îndreptaţi către ceea ce are cu adevărat valoare şi îi poate ajuta. E ca un reflex, pe care ceilalţi, având de toate, l-au pierdut", ne explică doamna psiholog Mihaela Ghircoiaş.

Ora de religie ajută la formarea unei atitudini corecte faţă de societate, faţă de semeni

O oră de religie în învăţământul special decurge altfel: conţinuturile de învăţare greu accesibile fiind "scuturate", programa fiind întocmită astfel încât să cuprindă subiectele cu aplicativitate foarte bună. Lecţiile sunt interactive, cu mult material intuitiv, cu reguli pe măsura nivelului lor de înţelegere: "Sunt dezinhibaţi, sunt atât de sinceri când se pune problema cum ar proceda într-o situaţie de viaţă concretă... Lucrăm şi după caietele speciale, după care se lucrează şi în învăţământul public, avem mult suport intuitiv de la Editura "Sf. Mina", adaptat pentru nevoile speciale. Deşi nivelul lor real nu este de clasa a opta, ci de a doua, a treia, pentru ei este stimulativ să vadă că învaţă de pe manuale pentru clasa a opta, plus că nu scrie că sunt destinate învăţământului special. Profesorul selectează însă conţinuturile potrivite capacităţilor lor de înţelegere", spune doamna profesor Cristina Popa, care a întocmit, împreună cu doamna profesor metodist Maria Orzetic, programa de religie pentru învăţământul special.

Scopul orei de religie în învăţământul special, dar nu numai, este acela de modelare a caracterului, de transmitere a unor valori care să-i ajute să devină buni creştini. "Încercăm să le transmitem învăţătura creştină de bază, astfel încât ei să aibă un comportament adecvat faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică şi faţă de cei din jurul lor pentru a nu se simţi singuri într-o împrejurare grea a vieţii lor. Comportamentul moral-religios trebuie modelat în aşa fel încât să ducă la formarea unei atitudini corecte faţă de societate, faţă de muncă, faţă de învăţătură; să fie atent că alături de dânsul întotdeauna se află un copil cu nevoi speciale, să fie sensibil, să-i acorde un ajutor, să se îngrijească pe el şi pe cei din jur, să se implice", a arătat doamna profesor. Mai mult de atât, aceasta a subliniat un aspect foarte important, valabil nu doar în cazul copiilor cu nevoi speciale, ci în cazul tuturor copiilor şi adolescenţilor: "Trebuie ascultaţi, trebuie îndemnaţi să-şi exprime gândurile, sentimentele, comportamentele aşa cum sunt ele în realitate trăite. Astfel avem posibilitatea să-i descoperim cu adevărat".

Deficienţa mintală împiedică accesul copilului la autonomie şi la adaptare socială

Potrivit literaturii de specialitate, deficienţa mintală este o insuficienţă globală şi un funcţionament intelectual semnificativ inferior mediei, care se manifestă printr-o stagnare, încetinire sau o lipsă de achiziţie în dezvoltare, determinate de factori etiologici, biologici şi/sau de mediu, care acţionează din momentul concepţiei până la încheierea maturizării şi au consecinţe nefavorabile asupra comportamentului adaptativ.

În funcţie de severitate, avem "intelect la limită" - caracterizat prin imaturitate, labilitate emoţională şi are coeficientul de inteligenţă 70-90, neîncadrându-se în categoria deficienţilor mintali. Deficienţa mintală uşoară (debilitate, oligofrenie de gradul I) este forma cea mai frecventă şi reprezintă gradul cel mai uşor al debilităţii, cu IQ 50-70. Potrivit specialiştilor, debilul poate trece neobservat în perioada preşcolară dacă nu prezintă tulburări de comportament şi anomalii fizice evidente.

Mai există deficienţa mintală severă (oligofrenie de gradul II şi imbecilitate) cu un coeficient intelectual cuprins între 25 şi 50 şi vârsta mintală 3-7 ani şi deficienţa mintală profundă (oligofrenie de gradul III, idioţenie) cu IQ sub 25 şi vârstă mintală 3 ani. Aceasta este forma cea mai rar întâlnită, reprezentând 5% din totalul deficienţilor şi prezintă şi malformaţii fizice, mişcări fără precizie, paralizii, învaţă să meargă târziu sau deloc etc.

Copilul care prezintă un deficit intelectual uşor, fără asocierea altor tulburări care să scadă eficienţa şi să influenţeze starea comportamentului poate fi şcolarizat în şcoala de masă, în aceleaşi clase sau în clase speciale.

Olimpiada copiilor cu nevoi speciale

Copiii speciali sunt altfel dăruiţi, "Dumnezeu picurând în sufletul lor mai multă sensibilitate, mai multă creativitate, mai multă originalitate". Conştienţi de această realitate, dar şi din dorinţa de a-i motiva, copiii aceştia participă la olimpiade la diferite discipline.

O astfel de competiţie este organizată şi la disciplina religie, mai întâi la nivelul şcolii, după care, cei mai iscusiţi, mai talentaţi şi mai bine pregătiţi se întrec cu colegii lor, din celelalte şcoli speciale, la faza judeţeană. "Cu nevrednicie vă spun că am reuşit să organizez olimpiada de religie pe creaţie artistică cu temă religioasă: pictură icoană, pictură - biserică ca lăcaş de închinare. De regulă, în luna februarie se desfăşoară faza locală, pe şcoală, iar în luna mai se desfăşoară olimpiada judeţeană, la care sunt invitaţi să participe toţi copiii de la şcolile speciale. Este o încântare să vezi cu câtă dăruire realizează lucrările, câtă răbdare au în întocmirea lor şi cu cât entuziasm îşi exprimă dorinţa de a participa la competiţii. Îi stimulează", mai spune doamna Cristina Popa.

"Ne coordonăm eforturile să dăm copiilor o şansă la o viaţă mai bună"

Munca alături de aceşti copii nu este uşoară, însă mulţumirea sufletească este mare. Răspunderea cadrelor didactice este enormă, dar şi-o asumă pentru că asta le e menirea. "Se lucrează în echipă interdisciplinară, trebuie să ne raportăm la echipă, să solicităm ajutorul colegilor noştri specializaţi în psiho-pedagogie specială. Cu ajutorul lui Dumnezeu, lucrurile merg bine, ne coordonăm eforturile între noi ca să le dăm şi copiilor acestora o şansă la o viaţă mai bună", mai spune doamna profesor Cristina Popa.

Copiii cu nevoi speciale merită o atenţie sporită din partea tuturor; îi priveşti şi nu poţi să nu admiţi că reprezintă un exemplu pentru noi toţi: îşi acceptă handicapul, nu-şi pun întrebarea de ce Dumnezeu i-a trimis aşa pe pământ; şi nu te privesc cu invidie, nu ar vrea să fie ca tine. Dorinţa lor este să-i asculţi şi să vrei să-i ajuţi. Puţin, doar cât să nu se simtă excluşi de semenii lui.

"La nivelul societăţii, problema este de educaţie, de educaţie creştină; nu putem fi creştini doar de duminică, să facem o faptă bună doar înaintea Crăciunului sau înaintea Paştilor ca să ne simţim noi bine şi să putem mânca liniştiţi. Este un act de egoism. A fi creştin este o profesiune, pe care ne-o însuşim de la botez şi până ne cheamă Dumnezeu la Dânsul. Asta trebuie să facem zi de zi, să ne găsim o clipă liberă şi să privim în jurul nostru. Vom descoperi că cel de lângă noi are nevoie de ajutor, iar noi i-l putem oferi, indiferent de forma care ar putea-o îmbrăca. Vom merge, astfel, încrezători la Dumnezeu când ne va fi chemarea...", ne asigură doamna profesor.