Fiindcă îl judecăm pe aproapele, virtutea lui ne surprinde

Să nu zici niciodată că îl cunoşti pe cel de lângă tine. Eu, unul, mă tulbur când observ cum oameni în privinţa cărora aş fi băgat mâna în foc că-i cunosc foarte bine îmi demonstrează că, de fapt, eu eram cel în totală eroare în privinţa lor. Credeam că sunt un bun cunoscător al firii omeneşti şi iată că Dumnezeu îmi arată - printr-o întâmplare, printr-un concurs de împrejurări - că aveam o percepţie cu totul şi cu totul greşită. Nu încetez să observ astfel de cazuri şi îmi doresc să învăţ mereu din ele. Ideal ar fi să pun în aplicare ceea ce îmi tot repet: să nu judec fiindcă e probabil ca cel care greşeşte să fiu eu. Adeseori, ne pierdem în hăţişul judecăţilor greşite despre cel de lângă noi şi nici nu bănuim pericolul cel mai mare: încet, încet, păcatele pe care le atribuiam lui devin ale noastre. Doream să îl îndreptăm, să îl "convertim" şi noi suntem cei care am căzut până la urmă din har. Încerc să înţeleg că nu contează ceea ce (mi se pare mie că) văd, ci inima cu care înţeleg cele pe care le văd. Dacă în inimă se găseşte compătimire pentru cel de lângă noi, nu vom cădea în acelaşi păcat. Dacă ştim să ne punem în locul celuilalt, nu numai că nu vom face păcatul în care el a căzut, dar vom avea şi cuvânt de alinare pentru el, vom avea cuvânt lucrător care îl va mângâia şi îl va întări.

Următoarea afirmaţie a avvei Dorotei este foarte potrivită pentru modul în care ne raportăm la unii din cunoscuţii noştri: "Într-adevăr, se întâmplă ca un frate să facă unele lucruri greşite în simplitatea lui. Dar are un lucru care place lui Dumnezeu mai mult decât toată viaţa ta" (VI, 6). Putem face lucruri măreţe, să fim în poziţii de conducere, să postim x zile şi să dăm zeciuială din averea noastră, dar dacă nu avem "acel lucru care place lui Dumnezeu mai mult decât toată viaţa" noastră, atunci deşertăciune sunt toate. Şi care e acel lucru? În primul rând, nu e vorba de unul singur. Avva Dorotei nu vorbeşte de "singurul lucru de trebuinţă". Cele care Îi plac lui Dumnezeu sunt mai multe: smerenia, trezvia, iubirea aproapelui, credinţa... E suficient ca unul din "acestea mici" să le aibă cel care în ochii noştri este un mare păcătos, şi Dumnezeu va căuta cu mai multă iubire decât la noi, făţarnicii.

Fiindcă îl judecăm pe aproapele, virtutea lui ne surprinde. Exemplul lui Iona e grăitor. Iona era un om obişnuit, ca mulţi dintre noi. Dar iată că a fost chemat să-I slujească lui Dumnezeu; a fost chemat să "facă misiune". Aşa cum şi noi suntem chemaţi în fiecare zi să facem misiune printre ceilalţi. Iona a avut o epifanie. Noi o purtăm în inimă de la Sfânta Taină a Mirungerii. Dumnezeu i-a grăit lui Iona aşa cum ne grăieşte în fieare zi prin preot, prin Scriptură, prin conştiinţă. Dumnezeu l-a luat şi l-a dus în Ninive, în cetatea păgânilor, cetatea păcătoşilor, a celor care nu cunoşteau că nu există mai mulţi zei, ci doar Unul, care nu ştiau de curăţire şi de ziua Domnului. A ajuns acolo, în Ninive, în mijlocul necredincioşilor. Şi după ce şi-a îndeplinit ascultarea, s-a îmbufnat când a văzut că păcătoşii nu sunt nimiciţi de Dumnezeu. S-a îmbufnat fiindcă el era drept, fiindcă el fusese învestit cu o "funcţie", era misionar trimis de Dumnezeu, om crescut în credinţa adevărată, nu idolatră şi nu i-a plăcut când a văzut cum şi păcătoşii pot afla milă de la Dumnezeu dacă se pocăiesc. Într-adevăr, cam aşa suntem şi noi, cel puţin o parte. Născuţi în dreapta credinţă, dar pizmuind mântuirea altora, păgâni sau creştini. Dorind să facem prozeliţi, dar lipsindu-ne iubirea Duhului. Chemaţi să facem misiune, dar lipsiţi de curajul cu care ar trebui să vestim mântuirea lui Dumnezeu. La urma urmei, cetatea Ninive va fi aflată mai îndreptată la Judecată decât Ierusalimul. O spune Hristos. Aceasta fiindcă unii au cunoscut pocăinţa, dar alţii doar judecarea aproapelui, osândirea şi lipsa de compătimire. Iona a devenit mai rece decât păgânii la care fusese trimis, mai nesimţitor decât regele păgân care s-a îmbrăcat în sac şi s-a culcat în cenuşă. Ierusalimul a fost ruşinat de Ninive. Cetatea sfântă a devenit deicidă, iar cetatea păgână s-a pocăit în faţa Dumnezeului Cel Adevărat. Unii au vrut să facă revoluţie crezând că Hristos e un Barabas mai înţelept, dar alţii au vrut să facă revoluţie mai întâi cu propria lor stare de păcătoşenie şi abia apoi să ridice ochii din pământ şi să spună cu voce tare: "Sunt al lui Hristos, sunt creştin".