„Hristos îi dorește pe toți în Biserică, corabia cu care străbatem marea vieții”

În Duminica a 9-a după Rusalii, Sfânta Liturghie a fost săvârşită la Altarul de vară din apropierea Catedralei Patriarhale din Bucureşti de Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieș­teanul, Episcop-vicar patriarhal, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.

Credincioșii prezenți au ascultat, la momentul rânduit, cuvântul de învă­țătură în cadrul căruia Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul a explicat înţelesurile duhovnicești ale pasajului evanghelic rostit (Matei 14, 22-34), care relatează minunile umblării pe mare și ale potolirii furtunii de către Mântuitorul Iisus Hristos.

Preasfinția Sa și-a început cuvântul prin stabilirea cadrului în care aceste minuni au avut loc, vorbind despre trimiterea ucenicilor în corabie, spre țărmul opus al Mării Galileei, și despre urcarea Sa în munte, pentru rugăciune: „Sfântul Evanghelist Matei ne spune că după ce Iisus a hrănit mulțimile, i-a silit pe ucenicii Săi să urce în corabie și să treacă de cealaltă parte a mării până ce El va da drumul celor care Îl urmaseră. Astfel, ucenicii au urcat în corabie și au plecat, iar Mântuitorul a eliberat mulțimile și S-a retras în singurătate, în munte, ca să Se roage. Această parte de început a Evangheliei este plină de semnificații duhovnicești. Corabia în care ucenicii au intrat preînchipuie Biserica pe care Hristos o va întemeia la praznicul Pogorârii Duhului Sfânt prin formarea primei comunități creștine și botezul a 3.000 de bărbați în Ierusalim, ca urmare a predicii minunate rostite de Sfinții Apostoli în mai multe limbi. Mântuitorul îi silește pe ucenici să intre în corabie pentru că de aceea a venit în lume, ca să caute și să mântuiască pe cei pierduți. El îi dorește pe toți cei credincioși în Biserică, în corabia cu care noi străbatem marea istoriei și a vieții fiecăruia spre limanul cel lin, al Împă­răției veșnice a lui Dumnezeu. Urcarea Sa în munte de mai târziu, pentru rugăciune, ne arată că după săvârșirea minunii înmulțirii puținelor pâini și pești cu care a hrănit atât de mulți oameni, S-a retras să mulțumească Tatălui ceresc pentru puterea pe care I-a dat-o, ca Fiu al Său, de a săvârși aceste minuni. Mântuitorul ne arată astfel și nouă că, atunci când avem o reușită în viața noastră, o biruință împotriva încercărilor sau a ispitelor, trebuie să conștientizăm că puterea necesară acestor realizări vine de la Dumnezeu. Rugăciunea Domnului este făcută în munte pentru că dialogul cu Dumnezeu, gândirea despre El, presupune o înălțare a sufletului, o părăsire a lumii care ne constrânge adeseori în diverse chipuri. De aceea, retragerea în munte presupune deodată un urcuș fizic spre locurile înalte și un urcuș duhovnicesc ce ne pregătește pentru întâlnirea cu Dumnezeu, așa cum s-a pregătit Moise îna­inte de urcarea sa pe muntele sfânt. Acest lucru este reflectat în faptul că întotdeauna creștinii au zidit altarele bisericilor la înălțime, acolo unde a fost posibil, astfel încât odată cu urcarea fizică spre lăcașul de închinare, creștinul se înalță cu sufletul și cu inima către Dumnezeu Cel care locuiește în înălțimi”.

În continuare, Preasfinția Sa a tâlcuit cuvin­tele care relatează săvârșirea propriu-zisă a celor două minuni, vorbind mai întâi despre efortul îndelungat pe care ucenicii tot mai descurajați îl făceau pentru a menține corabia stabilă pe marea învolburată. Din cuvintele ierarhului înţelegem că prin minunata venire a Mântuitorului pe mare la ucenicii deznădăjduiți se arată că El este Dumnezeu prin Care toate au fost create, având puterea de a umbla pe apă la fel ca pe uscat. Domnul a potolit, prin cuvintele Sale, și noua frică a ucenicilor care, văzându-L, L-au considerat o nălucă.

Vorbind apoi despre încercarea lui Petru de a se apropia pe mare de Mântuitorul, Preasfinția Sa a afirmat: „Cât timp ucenicul privește la Iisus, merge pe apă ca pe uscat. Când privirea lui se abate de la Domnul către realitatea neprielnică din jur, către furtună, începe să se scufunde. În lupta noastră duhovnicească, asemănătoare luptei lui Petru cu valurile și cu temerile lui, trebuie să alergăm cu stăruință, având pururea ochii ațintiți către Iisus, Începătorul și Plinitorul credinței”.

La final, după ce a tâlcuit și cuvintele care relatează minunea potolirii furtunii, ierarhul a adăugat: „Corabia din pasajul evanghelic, în legătură cu care au avut loc aceste fapte minunate, simbolizează Biserica lui Dumnezeu, în care El este permanent prezent sub chipul Sfintei Euharistii păstrate în Chivotul de pe Sfânta Masă. De aceea, bisericile noastre au, în general, forma unei corăbii: Altarul închipuie partea din față care spintecă apele mării acestei vieți învolburate, iar turla bisericii și crucea reprezintă catargul acestei corăbii, care are în vârf drapelul Bisericii noastre, Crucea de viață făcătoare”.

Răspunsurile liturgice au fost oferite de Corala „Nicolae Lungu” a Patriarhiei Române.