Îmbrăcarea noastră în Hristos

Începutul „locuirii împreună cu Hristos“, în Sfânta noastră Biserică, se dobândeşte întotdeauna prin Taina Sfântului Botez. Mai mult, în această Sfântă Taină reactivăm permanent în noi îndemnul prorocului Isaia: Spălaţi-vă şi vă curăţiţi! Ştergeţi vicleşugul din sufletele voastre!

La această minunată curăţie şi însoţire cu Mirele Ceresc au dorit odinioară patriarhii şi drepţii Vechiului Testament. Apăsaţi de jugul păcatului strămoşesc, cei de demult au primit fericita robie a înfierii în Hristos atunci când, „la primirea vremii“ (Gal. 3, 24), Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, ca pe om să îl facă dumnezeu. „Dacă este cineva rob al păcatului - spune Sfântul Chiril al Ierusalimului - să fie cu totul gata prin credinţă pentru libera renaştere a înfierii! Lepădând robia prea rea a păcatelor, dar dobândind prea fericita robie a Domnului, să fie învrednicit să dobândească Împărăţia cerurilor. Dezbrăcaţi prin mărturisire pe «omul cel vechi stricat de poftele înşelăciunii» «ca să vă îmbrăcaţi cu omul cel nou, reînnoit prin cunoaşterea Ziditorului». Dobândiţi prin credinţă arvuna Duhului ca să puteţi fi primiţi în lăcaşurile veşnice“ (Catehezele baptismale, Cateheza I, 2).

Taina Sfântului Botez în prefigurări şi tipuri

Legământul statornicit odinioară prin Legea lui Moise se împlineşte desăvârşit prin dumnezeiasca Arătare a Legii celei Noi, pecetluită şi întărită cu iubirea celui Preaînalt. Şi dacă prin tăierea împrejur de odinioară evreii au dobândit vrednicia de „popor ales“, prin dumnezeiasca Întrupare, creştinii „au fost fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos“ (Col. 2, 11-12). În apele vărsate din cer pe timpul lui Noe, neamul omenesc a fost curăţit de neascultare, „iar această mântuire prin apă închipuia botezul, care vă mântuieşte astăzi şi pe voi, nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, prin învierea lui Iisus Hristos“ (I Pt. 3, 21). În timpul lui Moise, iudeii „au fost botezaţi în nor şi în mare“ (I Cor. 10, 2), adăpându-se din „apa cea amară“ (cf. Ieş. 25, 23), căci „toţi aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos“ (I Cor. 10, 4).

Toate aceste prefigurări şi tipuri au închipuit adevărata faţă a Botezului creştin. În consecinţă, putem spune că „norul“ care „adumbrea şi depărta căldura fierbinte de peste tabără (Ps. 105, 39; Is. 4, 5-6)“ s-a făcut „preînchipuire a Duhului Sfânt care ne adumbreşte în Botez şi ţine departe flacăra de trupurile noastre“, „marea“ prin care a trecut odinioară poporul lui Israel „a alcătuit o preînchipuire a Botezului care e baia voastră. Poporul a trecut, dar n-a căzut. Neamurile (păgâne) s-au botezat şi au căzut, şi au primit pe Duhul Sfânt“ (Sf. Efrem Sirul, Imnele Arătării - 1, 5-6). Apropierea tainei s-a prevestit prin „glasul celui ce striga în pustie: «Întoarceţi-vă, păcătoşilor, de la răutatea voastră şi aduceţi roade vrednice de pocăinţă! Căci iată vine cel ce desparte grâul de pleavă“ (op. cit. 1, 10). „Fiul celei sterpe“ săvârşea botezul pocăinţei, gătind calea pentru „Fiul Împărăţiei“ ca un cuvânt binevestitor, ca un sfeşnic ce luminează în întuneric, ca „o stea care răsare înaintea Soarelui Dreptăţii“ (op. cit. 1, 9). Alături de el a fost trimisă steaua care a vestit magilor Naşterea Fiului lui Dumnezeu. Aceştia sunt cei „doi vestitori, unul pământesc şi unul ceresc“, despre care vorbeşte Sfântul Efrem Sirul. Tot el ne mai spune că, la pogorârea Domnului Hristos în apele Iordanului, „cerul s-a deschis, apa a strălucit, porumbelul s-a pogorât, glasul Tatălui, mai puternic decât tunetul, a coborât de sus şi a spus: «Acesta este Fiul Meu iubit!» (Mt. 3, 17). Îngerii vesteau, iar pruncii săltau strigând: Osana!“ (op. cit. 1, 16).

Constituţia triadocentrică a Botezului

Începând de la Taina Sfântului Botez omul este pătruns de darurile Sfântului Duh, fiind aşezat „în relaţie intimă nu numai cu Hristos, ci cu întreaga Sfântă Treime, căci Hristos este Fiul Tatălui şi ne face şi pe noi, în Sine, fii ai Tatălui, eliberându-ne din robia stihiilor impersonale şi a patimilor“. În felul acesta „ne botezăm în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, adică ne scufundăm în iubirea reciprocă şi în puterea comună a Celor trei Persoane supreme“ (pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti 2003, pp. 61-62). Această stare de înfiere este întărită şi cultivată permanent în comuniunea Sfintelor Taine în general. În acest context, putem vorbi despre o necesitate a prezenţei Sfintelor Taine în întreaga noastră viaţă. Aceasta este dată în mod evident de obârşia lor dumnezeiască. În felul acesta, omul primeşte harul şi se întăreşte în colaborarea cu acesta într-o continuă împărtăşire cu Sfintele Taine. Este adevărat că sunt unele Taine de care nu se pot împărtăşi toţi oamenii, aşa cum este cazul Preoţiei, însă acest aspect arată rolul şi locul pe care îl are fiecare credincios în Biserică, fiind aşezat de Dumnezeu la starea potrivită cu darurile pe care le primeşte prin Taina Mirungerii: „Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi Apostoli, al doilea proroci, al treilea învăţători, apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt proroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni? Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?“ (I Corinteni 12, 28-30.).

Fiecare creştin este indispensabil legat de Sfintele Taine, devenind de la Botez mădular al Bisericii, căpătând daruri şi totodată îndatoriri prin Mirungere, unindu-se în chip real cu Hristos în Euharistie, întorcându-se la dreptate prin Pocăinţă, împlinind porunca paradisiacă prin Căsătorie, fiind ridicat din neputinţe prin Maslu şi devenind următor Sfinţilor Apostoli prin Taina Hirotoniei. Toate cele şapte Sfinte Taine se raportează direct realitatea vieţii noastre pe care o trăim întru nădejdea mântuirii şi a vieţii veşnice.

Scurte precizări liturgice

În ceea ce priveşte rânduiala liturgică a Tainei Sfântului Botez, din punct de vedere practic, putem distinge trei părţi. Cea dintâi este „sfinţirea apei baptismale“, preotul invocând autoritatea sfinţitoare a Sfântului Duh: „Însuşi dar, iubitorule de oameni, Împărate, vino şi acum cu pogorârea Preasfântului Tău Duh, care sfinţeşte toate, şi sfinţeşte şi apa aceasta“, şi continuă: „Şi-i dă ei harul izbăvirii, binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe ea izvor de nestricăciune, har de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice neatinsă, plină de putere îngerească“. Cea de a doua parte a Tainei se împlineşte prin ungerea celui ce se botează cu „undelemnul bucuriei“, „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. Preotul face această ungere: la frunte, la piept - „spre tămăduirea sufletului“, pe spate, la urechi - „spre ascultarea credinţei“, la mâini - zicând „mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit“, la picioare - „ca să umble în căile Tale“. Cea de a treia parte şi cea mai importantă este afundarea pruncului în apa baptismală, de acum înainte îmbrăcându-se cu Hristos şi primind „haina cea luminoasă“ a credinţei.