Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, a fost cinstit în ziua sa de pomenire, marți, 23 aprilie, în biserica pe care o ocrotește din lavra ilfoveană Cernica. Cu acest prilej, Liturghia Darurilor
23 Apr, 2024
Implicarea Bisericii în mişcările naţionale
Revoluţia din anul 1848 a constituit un moment culminant al luptei poporului român pentru înlăturarea feudalismului şi pentru cucerirea independenţei şi unităţii naţionale. Mergând pe urmele pilduitoare ale înaintaşilor lor, preoţii ortodocşi au înţeles cerinţele timpului şi au participat activ la această mişcare socială, făcând cauză comună cu poporul pentru o viaţă mai bună şi pentru libertate.
Contribuţia substanţială şi jertfa destul de mare a preoţilor la mişcările revoluţionare din 1848 l-au determinat pe Alexandru Golescu să arate într-un raport prezentat guvernului provizoriu la 9 iunie 1848: „Popii fac mult, precum şi călugării; nu uitaţi dar aceste două categorii esenţiale în ţara noastră“. Având în vedere acest aport, părintele profesor Mircea Păcurariu menţiona, pe drept cuvânt, că „cea mai largă participare a clerului ortodox român la mişcările cu caracter social şi naţional ale poporului nostru a avut loc în cursul anului 1848“.
Mişcările paşoptiste în Oltenia
Într-adevăr, în timpul Revoluţiei întâlnim o mulţime de preoţi şi de călugări, aleşi dintre susţinătorii guvernului provizoriu, numiţi şi „preoţi ai Constituţiei“, care au fost trimişi prin toate judeţele ţării, pentru a citi „principiile“ noii Constituţii, şi alături de „comisarii de propagandă“ să lămurească poporul român în privinţa noilor orânduiri stabilite. Contribuţia clerului la susţinerea Revoluţiei a fost atât de însemnată, încât Fuad Efendi, conducătorul armatelor turceşti, făcând un apel către populaţie, la 13-15 septembrie 1848 zicea astfel: „Preoţilor, care sunteţi slujbaşi ai Dumnezeului păcii, treaba voastră este să predicaţi unirea şi suspendarea, siliţi-vă, dar, să îndepliniţi datoriile voastre către Dumnezeu şi către oameni“.
Izbucnită la 9 iunie 1848, în satul Islaz, pe Dunăre, în fostul judeţ Romanaţi (azi Olt), când preoţii Radu Şapcă din Celei, Oprea şi Gheorghe au sfinţit steagurile revoluţionarilor, mişcarea s-a răspândit în toată Oltenia, la 20 iunie organizându-se o ceremonie în Biserica „Toţi Sfinţii“ din Râmnicu Vâlcea, unde au participat Nifon Sevastis, locţiitorul de episcop şi viitorul mitropolit al Ungrovlahiei, noile autorităţi revoluţionare locale, comisarii de propagandă, revoluţionarii, armata şi foarte mulţi cetăţeni.
Revoluţia paşoptistă în judeţul Vâlcea
Judeţul Vâlcea a reprezentat în concepţia Comitetului revoluţionar şi a guvernului provizoriu un important centru strategic, motivat de condiţiile geografice şi de o stare de „alertă“ permanentă, alimentată de ecourile mişcării revoluţionare din 1821. Ocnele Mari trebuia să constituie un centru polarizator al forţelor din judeţele limitrofe, pentru ca în situaţii critice să se poată transforma în batalion de rezistenţă în faţa pericolului extern, prin tabăra aşezată la Râureni, pe Câmpul lui Traian. Nu trebuie neglijate nici frecventele întâlniri ale fruntaşilor revoluţiei la conacul lui Zinca Bălcescu (comuna Nicolae Bălcescu, zona marelui revoluţionar paşoptist), unde se discutau probleme arzătoare ale naţiunii româneşti, în privinţa procesului revoluţionar din ţară.
Pentru propagarea ideilor revoluţionare, impresionant a fost sprijinul dat de cler, care a împletit activitatea de propagandă cu lupta armată. După ce guvernul cerea la 6 iulie să se adune în capitalele de judeţ un preot şi un ales din fiecare sat, care „să tălmăcească sensul celor 22 de articole cuprinse în proclamaţia de la 9 iunie“ şi să dea în fiecare sat câte un exemplar din proclamaţie, mai multe feţe bisericeşti s-au prezentat la consfătuirea care s-a desfăşurat la Râmnicu Vâlcea.
Prigoana turcească de la 1848
Deoarece Poarta Otomană şi Imperiul Ţarist nu au văzut cu ochi buni Revoluţia din Ţările Române, s-a căutat reprimarea ei cu brutalitate. Ca urmare, în întreaga ţară a avut loc o adevărată vânătoare împotriva revoluţionarilor, încât la presiunea armatei turceşti, slujitorii altarelor au început să fie arestaţi, fiind acuzaţi că „după înăbuşirea revoluţiei îşi luaseră glas slobod şi nici nu voiau să ştie de stăpânire“. Însuşi mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei cerea la 11 octombrie 1848 să fie prinşi preoţii şi călugării „care au luat parte lucrătoare la tulburările trecutei răzvrătiri revoluţionare şi arestarea lor la mitropolie“. Cu toate acestea, nu s-au executat peste tot măsurile propuse, fostul preşedinte al guvernului provizoriu fiind nemulţumit că ocârmuitorii judeţelor Dolj şi Vâlcea, deşi „sunt astăzi 18 zile de când am cerut a prinde fiecare pe feţele bisericeşti, care s-au dovedit amestecate, nu i-au trimis la Sfânta Mitropolie“. S-a hotărât ca „preoţii pedepsiţi cu canon că au luat parte la revoluţie nu pot fi trimişi la Bistriţa, Cozia, Tismana, că n-au nici o siguranţă, pentru că sunt aproape de graniţă şi poate să mijlocească vreunul a scăpa şi să se facă nevăzut“.
Conform unui ordin al Episcopiei Argeşului, Schitul Fedeleşoiu a fost alături de mişcarea revoluţionară, adăpostind pe unii revoluţionari retraşi din tabăra de la Râureni. Se cerea stareţului şi călugărilor din acest aşezământ, potrivit dispoziţiilor decretului lui Fuad Efendi şi ale caimacamului ţării, Constantin Cantacuzino, cu nr. 52 dat de „prea sfinţia sa părintele mitro(polit) la 21 ale trecutei luni septembrie“, „să se astâmpere fiecare la locurile lor, să-şi caute de datoriile podvigului la care sunt veniţi, să nu iasă din mănăstire şi să meargă pe la locuri şi adunări nepotrivite lor. Să nu se amestece în pricini care nu sunt de a lor cădere...“.
