„În perioada Crăciunului, Hristos îi scoate din anonimat, din banalitatea vieţii lor“

Grupul de colindători al persoanelor fără adăpost se creează ad-hoc de patru ani încoace la Biserica „Pogorârea Sfântului Duh“ - Curelari din Iaşi. Aceşti oameni au găsit aici dragostea părintească a unui mediu familial ce şi l-au dorit dintotdeauna şi vin ştiind că vor merge să-l colinde pe Mitropolitul lor, care, cum spun ei, întotdeauna îi ajută.

Colindele sunt cântece de dor de acasă - acest lucru l-au transmis şi ei anul acesta prin prezenţa inedită la concertul tradiţional de colinde al Mitro­poliei Moldovei şi Bu­co­vinei, unde aplauzele celor o mie de oameni care i-au ascultat nu mai conteneau chiar şi după ce coborâseră de pe scenă.

„Poveştile lor de viaţă te cutremură dacă le asculţi“

Traiul lor e greu. Mănâncă ce au, dorm pe unde apucă. Sunt vreo 60 de oameni care frecventează Biserica Curelari de ani de zile, fiind cumva în vecinătatea ei. De vreo patru ani, sâmbăta, ei se adună aici pentru a servi o masă caldă, o­fe­rită cu dragoste, iar în fiecare joi, părintele paroh Vasile Ma­no­le se întâlneşte cu dânşii la cateheze, unde e­xersează cu toţii comuniunea. Unii dintre ei participă cu re­gularitate şi la slujbele bi­sericii, se spovedesc şi se împărtăşesc.

„Atunci când mai stăm de vorbă despre povestea lor de viaţă, ei îmi spun acestea: ‹‹Nu ne lipseşte atât de mult mâncarea şi faptul că n-avem unde sta, ci ne-a lipsit dintotdeauna sentimentul iubirii. N-am fost iubiţi. N-am simţit niciodată iubirea. Tot timpul am fost alungaţi şi bătuţi››. Acestea sunt cuvintele lor, fără nicio înfrumuseţare. Unii îi judecă ca fiind răi. Dar ei nu sunt răi, ci înrăiţi de postura în care au ajuns. Poveştile lor te cutre­mu­ră dacă le asculţi“, mărturi­seş­te părintele paroh Vasile Ma­nole, îndrumătorul lor. 

„De vrei să-L vesteşti pe Dumnezeu unui flămând, ia şi-o pâine cu tine“

Sunt dintre ei care au avut o casă şi au pierdut-o. Majori­tatea însă n-au avut niciodată o casă, au stat tot timpul ba pe la cămin, ba pe stradă, ba într-o maşină sau într-o magazie, ba într-un beci.

„Am dorit să-i strâng îm­preună, să-i călăuzesc un pic, atât cât pot eu. La început a fost destul de greu să devin pă­rinte pentru ei. Eram revoltat pentru că făceau foarte multă gălăgie în biserică, la slujbe. In­trau, vorbeau. Îi dădeam a­fară, îi forţam verbal să facă linişte, dar cu atât mai înrăiţi deveneau. Mi-am revenit citind Sfânta Scriptură. Sfântul Apos­tol Iacob spune aşa: cre­din­ţa fără fapte este moartă. Dacă vrei să te duci să-L vesteşti pe Dumnezeu unui flămând, ia şi-o pâine cu tine. Degeaba îi spui cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu-i dai întâi cele trebuincioase trupului. Nu-i spune: mâncaţi, încălziţi-vă, mergeţi în pace, fără să-i dai nimic. Am constatat astfel că eu nu pot să cer nimic de la ei (să cer linişte, disciplină, cuminţenie), dacă nu le ofer ceva în schimb, în primul rând o dragoste părintească şi ceea ce le lipsea lor cel mai mult: mâncarea caldă, oferită undeva la o masă curată,  cu o faţă de masă albă, cu tacâmuri,  cu farfurii, şi oferită cu dra­goste de creştini care să vorbească cu ei, nu ca la un câine, aşa cum obişnuim să mai aruncăm câte un colţ de pâine. Atitudinea pe care o ai atunci când dăruieşti ceva face mai mult decât darul pe care îl oferi“, spune părintele Vasile Manole.

„În perioada Crăciunului, Hristos este Cel care îi scoate din anonimat“

În preajma sărbătorii Naşterii Domnului, atitudinea lor se schimbă. Au aflat că în parohie tinerii se strâng pentru repetiţii de colinde şi şi-au arătat dorinţa să cânte şi ei. Astfel, cu o lună, două înainte de Crăciun, de la căminele „Mangeron“, „C. A. Rossetti“ şi de pe stradă vin aproape toţi. Aşa s-a născut grupul de cântăreţi al persoanelor fără adăpost. De patru ani se strâng ad-hoc copii, tineri, bătrâni.

„Îşi doresc mult să-şi fău­rească amintiri despre un că­min pe care nu l-au avut niciodată, intrând într-un mediu familial. Iar motivul principal pentru care ei colindă cu toată inima, cu toată fiinţa lor nu e atât faptul că primesc câte ceva, ci mai ales pentru comuniunea care se realizează între ei şi că suntem împreună, suntem şi noi în mijlocul lor, eu, preoteasa, tinerii de la noi de la biserică, îi coordonăm, îi ajutăm la cântat şi astfel ei ies din anonimatul şi banalitatea vieţii lor. În perioada Crăciu­nu­lui, Hristos este Cel care îi scoate din anonimat şi ajung să cânte Mitropolitului, să-i cu­noas­că o mie de oameni deoda­tă, preoţii oraşului, primarul etc.; lucrul acesta îi încântă foar­te mult. De altfel, pe noi toţi ne scoate din banalitatea vieţii noastre şi din ano­nimat Hristos. Fiecare dorim să fim cunoscuţi şi valorizaţi. Dorim să adăugăm valoare fiinţei noas­tre. Dar valoarea nu ne-o dăm noi înşine, ci ne-o dă Hristos“, subliniază părintele Va­sile Manole.

„Îmi doresc să-mi dea Dumnezeu puterea de a munci“

Doamna Virginica mă invită să mă aşez lângă dânsa. O în­treb cum a fost la concert. Îmi răs­punde că s-a simţit foarte bine, fiindcă a ieşit frumos. O tâ­nără de lângă ea întăreşte: „Aţi văzut că noi co­boram şi oamenii aplaudau de nu se mai opreau?“.

Dacă ar fi să le transmiteţi ceva oamenilor, ce le-aţi spu­ne?, o întreb. „Le-aş spune să vină la biserică, să se întoarcă la Dumnezeu toţi, adică să fie mai buni. Dumnezeu a spus şi ne-a învăţat să ne iubim unii pe alţii.“ Ce vă doriţi cel mai mult? - „Cel mai mult îmi doresc linişte, pace şi să-mi dea Dumnezeu puterea de a munci, să-mi găsesc un loc de muncă, asta îmi doresc eu foarte mult“, spune doamna Virginica.

În vecinătatea dânsei e Că­tălin Stănescu, un membru mai vechi al corului Bisericii Curelari, de pe vremea când era paroh părintele Viorel. Îmi mărturiseşte cu o voce tre­mu­rândă că a fost foarte emo­ţionat duminică, atunci când a cântat în faţa a o mie de oameni şi a oficialităţilor bi­sericeşti: „Vă daţi seama, atâţia oameni! Nu era pentru prima dată când urcam pe o scenă, dar niciodată nu mai văzusem atâţia oameni. Dar după ce am început să cântăm, au trecut şi emoţiile, au trecut toate“.

Ce vă doriţi cel mai mult de la viaţă? „Sănătate, putere de muncă - acestea mi le doresc de la viaţă -  şi să fiu permanent lângă familie. Să am unde să stau, să nu mai stau în adăposturile de noapte. Am familia mea, dar nu pot fi cu ei fiindcă nu am un serviciu asigurat. Le doresc tuturor oamenilor un An Nou fericit şi, indiferent dacă sunt săraci sau bogaţi, să aibă sănătate şi fericire şi tot ce le doreşte Dumnezeu“, îmi răs­pun­de domnul Cătălin.

„Sus, în cer, cu dor de Frate, sus în cer/ El ţi-a pregătit palate“

I-am lăsat să-şi continue repetiţiile, cu părintele în mij­locul lor. Mai au de colindat câţiva creştini. Din curte se aud versurile oarecum dojenitoare: Ia auzi ce vânt subţire, subţirel/ Bate rău printre cămile, subţirel./ Iar tu, om cu mintea-naltă, stai cu inima de piatră/ N-ai tu oare un colţ de vatră pentru El? Plânge Pruncul ca o mierlă, plâns nespus/ Că în iesle nimeni pernă nu I-a pus./ Iar în casa ta frumoasă, te-ai culcat şi nici nu-ţi pasă/ Nu vrei tu să-L iei în casă pe Iisus?

Sus, în cer, cu dor de Frate, sus în cer/ El ţi-a pregătit palate, sus în cer/ Iar tu inimă amară, cum de-L poţi lăsa afară/ Ca de dor şi frig să moară Pui stingher? Peste marea cea de plângeri, auzi tu/ Auzi coruri, ce de îngeri, auzi tu!/ Omule cu uşa strâmtă, oare nu te înspăimântă/ Că tot cerul stă şi cântă şi tu nu? Vin-o clipă să ne-asculţi şi să vezi cât sunt de mulţi/ Cei ce duc colindul sfânt şi-aduc Cerul pe pământ.

Cine vesteşte că Domnul S-a născut, pândeşte la geamul raiului

Mulţi oameni încă mai caută un loc pentru adăpost şi o bucată de pâine, dar mai abitir, o fărâ­mă de iubire. Şi de vrem să ieşim în întâmpinarea lor, să ţinem cont de cuvintele Sfân­tului Ioan Evanghelistul care spune: „Fiii mei, să nu iu­bim cu vorba, numai din gură, ci cu fap­ta şi cu ade­vă­rul“ şi astfel aju­tând „pe cei cu duhul umilit şi îmbră­ţişând pe cei cu inima frântă“, vom simţi cu adevărat ce în­seam­nă Naşterea în Hris­tos.

Aşa cum frumos spunea cineva, de fiecare dată când, prin colind, vestim că Domnul S-a născut, pândim la geamul raiului. Ele, persoanele fără adăpost, prin colinda lor îm­părtăşită altora, şi-au găsit adăpost curat, trainic şi primitor în inimile celor care i-au ascultat, i-au primit şi îi primesc cu dragoste părintească. Iar urarea lor către toţi aceasta este: Sus mai sus v-am înălţat,/ Ce-am ştiut noi v-am cântat./ Să rămâneţi sănătoşi/ Sănătoşi şi bucuroşi./ C-am ajuns ziua cea sfântă/ Când colindele se cântă./ Sărbătoarea lui Hris­tos/ Să vă fie de folos!