În smerenie începe pregătirea lucrării harului

Ieri, în Duminica a XVIII-a după Rusalii, în toate bisericile ortodoxe a fost citită pericopa din Evanghelia Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca, de la capitolul 5, versetele 1-11, despre Pescuirea minunată. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a evidenţiat în cuvântul de învăţătură rostit în Paraclisul istoric "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe" din Reşedinţa patriarhală că această pericopă este o evanghelie a smereniei, dar şi o evanghelie a speranţei dincolo de eşec şi o evanghelie a chemării, a schimbării vieţii noastre atunci când nu ne aşteptăm.

Când Mântuitorul l-a îndemnat pe Sfântul Apostol Petru să arunce din nou mrejele, acesta nu era convins că mai are vreo şansă să mai prindă mult peşte. Deşi lipsit de entuziasm, Sfântul Apostol Petru a ascultat porunca Mântuitorului. "Nu ştia atunci ce va urma, dar Sfântul Petru arată multă smerenie prin ascultarea faţă de Hristos. Ascultarea sa se vede prin faptul că el nu întreabă nimic, nu cere nici o explicaţie şi nici nu ştie ce va urma, ci face doar ce îi spune Iisus, Învăţătorul său. Această smerită ascultare a lui a fost deosebit de benefică pentru ceea ce a urmat", a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Minunea care s-a petrecut înaintea ochilor săi l-a făcut pe Apostolul Petru să reacţioneze într-un mod care, a explicat Preafericirea Sa, a devenit pildă pentru creştinii de pretutindeni: "În mod firesc, când cineva are un mare succes şi dobândeşte ceva bun, la care nu se aştepta, exprimă recunoştinţă şi bucurie. Dar în Evanghelia de astăzi, Sfântul Apostol Petru a căzut în genunchi înaintea Mântuitorului şi a zis: "Doamne, ieşi de la mine, că sunt om păcătos!" De ce Sfântul Apostol Petru nu a mulţumit şi nu s-a bucurat, ci a arătat mai multă smerenie, însoţită de pocăinţă? Această se explică prin faptul că Sfântul Apostol Petru a simţit dumnezeirea lui Hristos. Întâlnindu-se cu sfinţenia lui Dumnezeu din Iisus Hristos, Sfântul Petru şi-a sporit conştiinţa păcătoşeniei. Această experienţă a proximităţii sfinţeniei lui Dumnezeu este o experienţă a fiorului Sfânt, al cutremurului duhovnicesc pe care îl are omul, creatură, în faţa lui Dumnezeu, Creatorul".

"Scopul vieţii nu sunt reuşitele în lanţ, ci marea izbândă a mântuirii sufletului"

De aici învăţăm că uneori, chiar dacă nouă ni se pare, după mintea şi după înţelepciunea noastră, că un lucru e prea greu sau nu este realizabil, atunci când ascultăm de Hristos şi împlinim poruncile Sale, putem simţi cum harul Său lucrează minunat în viaţa noastră, în viaţa Bisericii şi în lume. Citându-l pe Sfântul Isaac Sirul, Întâistătătorul Bisericii noastre a spus că Dumnezeu dă harul său nu pentru mulţimea ostenelilor, ci pentru smerenia care vine din multele osteneli duhovniceşti. Cel care se osteneşte şi se mândreşte nu vede minunea lui Dumnezeu în viaţa lui, ci numai cel care se smereşte în urma multor osteneli şi simte nevoia ajutorului lui Dumnezeu.

"Din Evanghelie mai învăţăm că şi în viaţa personală, foarte adesea, constatăm eşecul lucrărilor pe care le săvârşim cu forţe proprii, cu mare încredere în noi înşine. Şi deşi poate intenţia a fost bună, lucrarea nu s-a împlinit. Ne-am pregătit pentru un examen, dar într-un moment de slăbiciune nu am mai putut răspunde după cum trebuia. Unii cad în deznădejde, în descurajare. Evanghelia ne arată că Dumnezeu nu ne părăseşte atunci când am eşuat, ci aşteaptă să vadă dacă noi ne apropiem de El, Îi cerem ajutorul sau nu. Şi dacă întru smerenie acceptăm înfrângerea sau eşecul, în această stare de smerenie începe pregătirea lucrării harului Său. Deci totdeauna Dumnezeu ne ajută, dar nu totdeauna când şi cum vrem noi, ci ne ajută atunci când consideră El că este folositoare această ajutorare şi în modul pe care El îl alege, cu înţelepciune şi cu iubire părintească, pentru mântuirea sufletului nostru şi a celor din jurul nostru. Cu alte cuvinte, întotdeauna Dumnezeu lucrează spre binele oamenilor, chiar şi atunci când lor li se pare că au fost părăsiţi, pentru că El nu vede drumul vieţii noastre la 100 de paşi, ci El vede drumul vieţii până la capătul său şi scopul vieţii nu sunt reuşitele în lanţ, ci marea izbândă a mântuirii sufletului, a apropierii de Dumnezeu şi a unirii cu Dumnezeu, izvorul vieţii veşnice", a mai subliniat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.