Începutul istoriei tipăriturii la Râmnicu Vâlcea

Pentru trecutul nostru cultural, Râmnicu Vâlcea a fost unul dintre cele mai importante centre tipografico-editoriale. Nicolae Iorga considera Râmnicul din secolul al XVIII-lea drept "capitala tipografilor", iar Nicolae Bănică-Ologu numeşte secolul al XVIII-lea vâlcean "veacul de aur". După cele cinci cărţi tipărite la Govora în perioada 1637-1642, activitatea editorială s-a reluat pe meleaguri vâlcene în anul 1705, odată cu venirea în scaunul episcopal de aici a lui Antim Ivireanul.

Deşi socotită de mulţi "o aşezare vremelnică", tipografia Sfântului Antim de la Râmnic a avut o importanţă deosebită. Ea l-a inspirat pe episcopul Damaschin Dascălul, urmaşul său în scaun, care, cu mari eforturi, a reuşit să reînfiinţeze la Râmnic o nouă tipografie, în jurul anului 1724. Este deci şi meritul Sfântului Antim Ivireanul că, timp de 120 de ani, la Râmnic au fost tipărite între 137 şi 157 de ediţii ale unor cărţi de cult, de învăţătură ori de zidire sufletească.

O tipografie eparhială de tradiţie

Tipografia Sfântului Antim de la Râmnic a fost înfiinţată aproape concomitent cu numirea sa ca episcop al Eparhiei Râmnicului, aceasta începându-şi activitatea chiar în primul an de păstorire a marelui ierarh. Mulţi istorici sunt de părere că sfântul şi-a mutat aici mai vechiul atelier tipografic de la Snagov. Într-adevăr, în martie 1705 tipograful ieromonah şi egumen "de neam georgean din Iviria" este hirotonit episcop al Râmnicului. Nu se putea împăca însă cu gândul că ar fi putut vreodată să renunţe la activitatea tipografică şi să răspundă numai îndatoririlor de episcop. Tocmai de aceea, înainte de a pleca de la Snagov (unde era egumen din 1694), a luat toate măsurile pentru a putea continua şi la Râmnic activitatea în plan editorial şi tipografic, mai ales că de acum înainte avea să se bucure de libertatea şi deschiderea oferite de treapta ierarhică în care păşise. Şi la Râmnic, Antim s-a dovedit a fi un bun organizator. El a adus aici şi a pus în stare de funcţiune o tiparniţă care a impresionat prin capacitate şi operativitate.

Despre tehnica tiparului din această perioadă nu cunoaştem însă prea multe date. Unii istorici vorbesc despre un tipar rudimentar, presa făcându-se pe loc, din lemn. Nu suntem de acord cu această opinie, deoarece teascul avea o piesă esenţială, numită axa spirală - o tijă cu întorsură în filet ce mai purta şi numele de şruv - care era executată numai la Braşov (Virgil Molin, Tiparniţa de la Râmnic, în revista "Mitropolia Olteniei", anul XV, 1963, nr. 1-2, p. 192). Alţi istorici vorbesc de un tipar excepţional. Nici această idee nu poate fi acceptată, întrucât cărţile tipărite la Râmnic nu excelează din punct de vedere calitativ. Constatăm că, atât cei care vorbesc de un tipar excepţional, cât şi cei care susţin existenţa unui tipar rudimentar oferă doar impresii fugitive, neavând dovezi concludente în acest sens. Cert este că Sfântul Antim s-a îngrijit, în limita posibilităţilor, atât de matriţele necesare, cât şi de presa de tipar.

Amintim faptul că mulţi istorici consideră că la Râmnic s-a lucrat cu două perechi de prese de tipar, la fiecare pereche de prese lucrând câte o echipă formată din mai mulţi lucrători: principali (calificaţi) şi feciori (necalificaţi). Această metodă a fost introdusă din necesitate şi folosită mai ales la cărţile de cult, tipărite în două culori: negru şi roşu. Revenind la personalul tehnic, precizăm că acesta cuprindea doi lucrători principali: un tipograf sau zeţar şi un drugar, ajutaţi de un prubar (corector) şi de un pilcar (ungător cu cerneală). Echipa era completată şi de un diortositor (nu trebuie confundat cu prubarul), acesta fiind responsabil pentru redactarea lucrării. Toţi aceştia erau de regulă ieromonahi cu carte ("cu pricopseală de învăţătură").

Mihail Iştvanovici, ucenicul Sfântului Antim

Dintre tipografii care s-au remarcat la Râmnic în scurta păstorire a Sfântului Antim în scaunul episcopal de aici consemnăm pe "Mihai Iştvanovici ipodiaconul tipograful", ucenicul său, cel care a tipărit ultimele şase cărţi apărute la Râmnic, sub păstorirea marelui ierarh. După unii istorici era originar din Ardeal, fiind fiul unui anume Ştefan, de aici şi numele de Iştvanovici (corespondentul maghiar pentru Ştefan, însă cu sufixul slav "vici" - fiul lui, sufix des întâlnit în lumea monahală). Dornic să înveţe carte, tânărul Mihai a plecat în Ţara Românească pentru a se hirotoni. Este hirotesit ipodiacon, dar cu toate acestea calităţile sale literare l-au îndreptat spre meşteşugul tiparului.

După alţi cercetători, era originar din Ţara Românească, părere ce ni se pare mai convingătoare din moment ce, atâta vreme cât a lucrat la Snagov sau Râmnic, a semnat simplu "Mihai Iştvanovici ipodiaconul tipograful". Adeseori, trecând peste graniţele Ţării Româneşti (la Bălgrad sau în Georgia) făcea precizarea, semnându-se ca "cel din Ungrovlahia". El ar fi învăţat meşteşugul tiparului la Bucureşti, sub îndrumarea Sfântului Antim Ivireanul, acesta luându-l ca ajutor şi la tipografia înfiinţată la Snagov, unde a tipărit prima sa carte. Dibăcia sa a ajuns la urechile domnitorului Constantin Brâncoveanu, care l-a trimis în Transilvania, la Bălgrad, pentru a organiza tipografia de acolo. Aici nu a tipărit decât două cărţi, evenimentele triste din 1701 determinându-l să se reîntoarcă în Ţara Românească. Odată cu urcarea pe scaunul ierarhic de la Râmnic a lui Antim, tipograful Mihai îl va urma pe protectorul său. Aici va tipări şase cărţi: Evhologhion adecă Molitvenic, Octoihos adecă Osmoglasnic, Adunare Slujbei a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu cu paraclisul cel de obşte, Cuvânt panegiric la cel întru ierarhi făcător de minuni marele Nicolae, Cuvânt la patima cea mântuitoare a Cuvântului Dumnezeu - Om (în limba greacă) - toate din 1706, şi Cuvânt la mântuitoarea patimă a Domnului nostru Iisus Hristos (în limba română) - în 1707.

Frumuseţea şi simplitatea tipăriturilor râmnicene

Este cunoscut faptul că tot ceea ce este "dichis de carte" sau ilustraţie obţinută prin gravură în lemn (ceea ce tipograficeşte şi generic vorbind se numeşte clişeu) a fost adus de Antim tot de la vechiul atelier tipografic de la Snagov. Constatăm că tipăriturile sale de la Râmnic nu excelează "prin vreun exces de ilustrare", ba chiar putem spune că "se remarcă" printr-o sărăcie a materialului decorativ: frontispicii, iniţiale ori viniete finale. Explicaţia este cât se poate de simplă: la Râmnic, Antim s-a folosit de un material uzat (adus, aşa cum spuneam mai sus, de la Snagov). Unii istorici susţin chiar că acest material a fost şi mai vechi, făcând parte din donaţia iscusitului gravor Ioanichie de la Buzău. Dacă lucrurile au stat aşa, atunci este mai greu de înţeles de ce Antim, cunoscut ca un excelent săpător în lemn, nu a realizat clişee noi cu ajutorul cărora să-şi împodobească tipăriturile cu xilogravuri. Să fi fost de vină timpul scurt şi grijile administrative?

Revenind la atelierul tipografic de la Râmnic, acesta cuprindea şi o legătorie de carte. Este evident acest fapt din analiza celor trei mari lucrări care au văzut lumina tiparului aici: Tomul Bucuriei, Antologhion adecă floarea cuvintelor şi Octoihos adecă Osmoglasnic. Cum este vorba chiar de primele tipărituri, putem trage concluzia că această legătorie a luat fiinţă concomitent cu tipografia. Cărţile erau "legate trainic, în piele, folosindu-se tăblii masive, cu un dichis decorativ, presat cu fier sec (fără poleitură), dar la cald, dispunând de fileturi şi ştempeluri specifice". Cum şi acest meşteşug fusese practicat la Snagov, ba mai mult, existând şi o perfectă identitate între utilajul şi tehnica folosite de Antim în atelierele în care a lucrat înainte de a veni la Râmnic, se poate afirma că şi atelierul de legătorie va fi fost acelaşi cu cel de la Snagov. Pare logică şi ipoteza că împreună cu acest atelier vor fi venit şi meşteri pricepuţi de la care a rămas peste ani şi tradiţia Râmnicului ca producător de carte bisericească gata legată.