„Închinarea lui Dumnezeu este întru Duhul şi adevărul credinţei“

În fiecare comunitate de creştini, inima vieţii spirituale este întotdeauna biserica. Aici preotul slujeşte Sfânta Liturghie şi tot aici se desfăşoară parcursul existenţei fiecărui membru, de la leagăn la mormânt. Despre importanţa sfântului lăcaş de închinare în viaţa noastră, cât şi despre dimensiunea sa veşnică vom vorbi în cele ce urmează cu Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei.

Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit, ce semnificaţie deosebită are sfinţirea unei biserici de parohie?

Sfinţirea unei biserici reprezintă o osteneală şi un sacrificiu demn de consemnat şi de lăudat, pentru că aceia care se bucură pentru noi sunt prezenţi în viaţa noastră în locul sfânt şi binecuvântat în care ne regăsim, iar de când ne naştem şi până murim, noi căutăm sfânta biserică! Vedeţi, când femeia samarineancă L-a întrebat pe Mântuitorul, „unde să ne închinăm?“, El i-a răspuns că adevăraţii închinători nu vor fi numai în Ierusalim, ci pretutindeni, căci închinarea lui Dumnezeu este întru Duhul şi adevărul credinţei. Prin urmare, toate bisericile sunt locuri în care sălăşluieşte Dumnezeu, în care ne aşteaptă, în care ne primeşte pe fiecare în parte, de la naştere şi până la mormânt! Aici Dumnezeu ne dăruieşte fiecăruia dintre noi toate cele spre mântuire. Biserica este mama noastră care ne creşte şi ne pregăteşte pentru Împărăţia cerurilor! Tatăl a zidit Casa aceasta, Fiul a întărit-o şi Duhul Sfânt a sfinţit-o! De aceea, Biserica nu se clatină niciodată, chiar dacă vin asupra ei prigoane.

„Biserica rămâne deasupra veacurilor“

Biserica este ca o zidire a sufletului nostru, ca un sălaş al mântuirii sufletului. În acest context, ce ne puteţi spune despre dimensiunea ei veşnică?

Aşa cum Mântuitorul Hristos ne spune că înţeleptul zideşte casa pe stâncă, nu o zideşte pe nisip. Căci vin valurile, vin furtunile şi macină nisipurile şi ruinează casa. Deci, casa noastră, Biserica, este zidită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, El Însuşi fiind piatra cea din capul unghiului. De aceea, Biserica rămâne deasupra veacurilor pentru că Dumnezeu a făcut să rămână altarul, jertfelnicul, aşa încât dumnezeieştile jertfe care se săvârşesc pe el să ajungă în Sfânta Sfintelor mai presus de ceruri, înaintea Tatălui Ceresc. Ori de câte ori ne vom ruga în sfânta biserică vom avea de faţă pe Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Care primeşte jertfa noastră într-un miros de bună mireasmă duhovnicească.

Ce ne puteţi spune despre legătura dintre suflet şi trup în filosofia dogmatică a Bisericii Ortodoxe?

Avem în jurul nostru la Sfânta Liturghie pe sfinţii îngeri, pe toţi sfinţii pe care noi îi chemăm în sprijinul nostru şi îi rugăm ca să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Avem înainte, la Sfânta Liturghie, şi sufletele strămoşilor noştri, ale celor care au murit în nădejdea Învierii şi a vieţii veşnice. Ei niciodată nu se despart de Mântuitorul Iisus Hristos. Totuşi, omul nu moare niciodată! Omul închide ochii aceştia trupeşti şi omul se întoarce în pământul acesta din care a fost alcătuit. Sufletul este nemuritor! Sufletul este acel ceva, partea noastră spirituală, zidită de Dumnezeu, care se întoarce la Dumnezeu. Sufletul rămâne nemuritor şi se va uni cu trupul, la Înfricoşata Judecată. Dumnezeu va trimite pe îngerii Săi, ca să-i învieze pe cei din morminte şi trupurile noastre se vor ridica precum ierburile primăvara! Sufletele se vor uni cu trupurile, ca să primească răsplata în Împărăţia cerurilor!

„Hristos ne învaţă să iubim adevărul“

Ce ne puteţi spune despre momentul Înfricoşatei Judecăţi, când va suna „glasul trâmbiţei“, cum ne spune psalmistul?

Atunci va fi bucurie mare pentru cei care au făcut fapte bune, pentru că vor intra întru bucuria Tatălui Ceresc, cum ne spune Mântuitorul Hristos: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţini ai fost pusă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău!“. Alţii însă se vor întrista şi vor fi înfricoşaţi la glasul acela al trâmbiţei, la tunetele şi fulgerele care vor fi la sfârşitul veacurilor, când Dumnezeu va trebui să judece viii şi morţii, când aceia vor primi osândă şi pedeapsă că nu au făcut ceea ce Mântuitorul Hristos ne învaţă, să iubim adevărul, să facem ceea ce este plăcut lui Dumnezeu. Cel care se va întrista cel mai mult în acele momente va fi diavolul, acela care chinuieşte viaţa noastră. De multe ori, Domnul ne atrage atenţia asupra puterii pe care o are diavolul asupra omului, mai ales asupra celui care este posedat de el!

Cum ajunge omul să fie dominat de o asemenea stihie, de această putere malefică?

Vedem oameni deprinşi cu multe păcate, cum ar fi: băutura, furtul, mândria, curvia, înşelăciunea, mărturia mincinoasă, iar aceştia se fac slujitorii satanei. Aceasta se întâmplă pentru că de multe ori păcatul intră în interiorul nostru, ca „igrasia în casă“, şi cu greu mai iese de acolo. De multe ori, citim pe faţa omului că e diavolul înrădăcinat în el. Dacă îl vezi că înjură şi se mânie atât de tare încât faţa lui e roşie de parcă arată ca un chip de diavol, nu te duci cu mintea că diavolul este în el? Dacă îl vezi că aleargă cu ochii în dreapta şi în stânga după poftele lui, nu este, oare, stăpânit de satana? Dacă îl vezi pe cel care te fură, când întotdeauna stă cu ochii aţintiţi pe ce să pună mâna, nu-l vezi oare pe satana, care-l îndeamnă la toate acestea?

„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte“

Are diavolul puterea de a-l perverti pe om şi de a-l domina în totalitate? Îl putem alunga pe satana prin rugăciune şi prin semnul Sfintei Cruci?

Iată de ce fiecare creştin trebuie să-L primească pe Mântuitorul Iisus Hristos în sufletul său, în casa sa. Prezenţa Sa dumnezeiască alungă tot duhul necurat din viaţa sa şi din viaţa semenilor săi. Diavolul este tatăl minciunii! Dacă noi slujim cu minciună diavolul, desigur, că el ne stăpâneşte şi ne îndreaptă paşii spre iad. Mai constatăm că însuşi satana este cutremurat de chinurile iadului, ceea ce înseamnă că acele munci din întuneric sunt îngrozitoare. Noi ne ardem, sau poate din greşeală punem mâna pe foc, şi simţim o usturime de nesuportat. Nu ştim unde să ne ascundem de durerea care ne-a cuprins tot chipul, de văpaia din chinurile iadului! Cu mult mai mult şi imposibil de imaginat cu mintea sunt chinurile focului veşnic. De aceea trebuie „să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte“ la învăţătura Bisericii, făcând permanent sălaş Domnului în sufletele noastre.