Îngerul, antidotul pentru orgoliu

„De ce vorbim despre îngeri” a fost titlul conferinței susținute miercuri-seară la Centrul „Sfinții Apostoli Petru și Andrei” al Congregației Asumpționiste din București de Bogdan Tătaru Cazaban, cercetător la Institutul de istorie a religiilor din cadrul Academiei Române. Conferința a pornit de la cartea sa, „Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești”, apărută în septembrie anul acesta.

Discursul conferen­ția­rului despre îngeri a urmărit mai multe perspective.

Realitatea lumii angelice, limbajul ei, modul în care rolul îngerilor coincide cu ființa lor au fost doar câteva dintre temele abordate de Bogdan Tătaru Cazaban.

Când vorbim despre îngeri astăzi, și-a început el discursul, în limbajul comun, în atitudinea generală, este evocată o imagine deopotrivă pitorească și inocentă, dar mai ales în cheie infantilă. Îngerul decorativ, roz, îngerul care este asemeni unui ornament, unei metafore ce denotă sentimentalism este îngerul comun, îngerul prezent în mentalitatea contemporană.

„Eram și sunt foarte critic față de percepția și mediatizarea actuală a imaginii îngerului. Cartea mea despre îngeri a fost scrisă indirect polemic față de această înțelegere. Avem nevoie de protecție, aspirăm spre o zonă a purității și a inocenței pe care nu reușim să o descriem altfel decât sub forma îngerului. Îngerul păzitor rămâne singura figură accesibilă a angelologiei în lumea noastră”, a afirmat în discursul său conferențiarul.

La întrebarea „de ce vorbim despre îngeri?”, răspunsurile sunt diferite. Unul dintre ele este legat de cultură. Aceasta pentru că îngerii fac parte din istoria noastră. Cu ei ne întâlnim de fiecare dată când vedem monumentele medievale europene. Și nu doar medievale. Ne apropiem de ei pentru a aduce la lumină acel arhipelag scufundat, o muncă de arheologie a memoriei noastre culturale.

Apoi, ne ocupăm de îngeri pentru că avem un interes spiritual sau existențial. Îngerul este reperul proxim în orizontul hermeneutic al umanului. Adică, pentru a ne înțelege pe noi înșine și sensul existenței noastre, ne raportăm la îngeri ca la reperul nostru cel mai apropiat.

„În lumea modernă, după cum știm, reperul apropiat este altul în mod constant. El este reprezentat de animalitate sau de ceea ce numim mecanism. Cu alte cuvinte, când vrem să înțelegem ceva din noi, vorbim despre cum funcționăm, vorbim în termeni care trimit în mod imediat la mecanică sau ne apropie de zona pe care o avem în comun cu animalele. Cei vechi preferau ca reper proxim în definirea noastră îngerul, ceea ce nu se vedea, invizibilul. Într-un fel, aceasta este lecția perenă a spiritualității, înțelege­rea pe care vrem să o avem despre noi înșine trece printr-un ocol pe care îl reprezintă îngerul”, a mai subliniat Bogdan Tătaru Cazaban.

Un al treilea răspuns la întrebarea de la început este de natură filosofică și se deschide tot cu o interogație: este rațional să vorbim despre ceva care nu se vede în mod obișnuit, ceva asupra căruia nu putem să aplicăm simțurile noastre?

„Reperul meu este legat de ches­tiunea cum trec îngerii din discurs în realitate. Există o ­promptă reacție din partea omului contemporan gata să nu lase ceva străin să invadeze realitatea. ­Raportarea la lumea angelică este una ca la ceva oniric, ca la figuri de stil, ca la realități care nu sunt nicidecum familiare, cotidiene și nu au demnitatea realităților cu care interacționăm în fiecare clipă. Așa cum la întrebarea despre existența minunilor nu se poate răspunde dacă susținem o filosofie de viață ce exclude supranaturalul, nici despre realitatea îngerilor nu putem răspunde dacă negăm existența lor.”