Interpretări iudaice ale legii talionului

Continuăm prezentarea despre fundamentarea scripturistică a drepturilor omului, cu Dreptul la neatingerea sau nelezarea demnităţii umane. În ediţiile trecute am descris alte drepturi ale omului precum Dreptul la viaţă, Dreptul la libertate, Dreptul străinilor la nediscriminare, Dreptul la protecţie şi la azil al refugiaţilor (străinilor), Drepturi egale înaintea instanţelor de judecată, argumentând că toate acestea se fundamentează scripturistic.

Neatentarea la demnitatea umană este stipulată în art. 16 al Convenţiei care îi obligă pe toţi semnatarii să interzică pe teritoriul aflat sub jurisdicţia lor orice act care s-ar concretiza în pedepse sau tratamente ce atentează la integritatea ori demnitatea omului, cum ar fi tortura sau mutilarea. Este binecunoscută de către cei care lecturează Biblia reacţia regelui David (1010-970 î.H.) faţă de regele Hanun al amoniţilor care prost sfătuit de slujitorii săi a dispus tăierea pe jumătate a bărbilor şi a hainelor ambasadorilor veniţi să exprime condoleanţe pentru moartea tatălui său. Exclusiv din această cauză regele David a pornit cu război împotriva amoniţilor pe care i-a înfrânt cumplit doar ca să spele onoarea trimişilor regali (II Samuel 10, 2-11). Pedepsele capitale erau de-a dreptul umilitoare

De menţionat că la poporul ales chiar şi în cazurile mai grave ce impuneau pedeapsa cu moartea, prin lapidare ori strangulare, din respect pentru persoana umană, celui considerat vinovat i se mai acorda întotdeauna o şansă, impunând instanţei să nu pronunţe o sentinţă capitală decât pe baza mărturiei a doi sau trei oameni, martori, iar sentinţele capitale să fie cât mai rare posibil. În comparaţie cu alte coduri de legi ale Antichităţii, la vechii perşi, spre exemplu, unele pedepse atentau direct la viaţa omului, dintre care amintim: aplicarea, pentru unele delicte, a nu mai puţin de 5 până la 200 de lovituri de bici. Totuşi numărul maxim de lovituri se administra celui care otrăvise câinele unui vecin, iar pentru uciderea involuntară a unui om, vinovatului i se aplicau câte 90 de lovituri, iar în cazul unui omicid voit se pedepsea întreaga familie a vinovatului. Nu puţine erau cazurile în care unele crime şi delicte se pedepseau cu mutilarea; scoaterea ochilor, însemnarea cu fierul roşu, iar pedepsele capitale erau şi ele de-a dreptul umilitoare constând în otrăvire, tragerea în ţeapă, răstignire, spânzurarea cu capul în jos, lapidarea, jupuirea pielii, strivirea capului, acoperirea cu cenuşă fierbinte, îngroparea de viu până la gât etc. Chiar şi celebrul Cod al regelui mesopotamiam Hamurabi (1792-1750 î.H.), nu de puţine ori, prevedea mutilarea persoanei prin tăierea unui membru al corpului, ori scoaterea ochilor. Acelaşi cod sumerian, spre exemplu, stipula, printre altele, că dacă un fiu îşi ridică mâna împotriva propriilor părinţi să i se amputeze ambele braţe.(1)

Legea talionului însemna o restricţionare a răzbunării personale

La vechii evrei, deşi legea talionului zicea: Dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie (Exod 21, 23-25). Textul din cartea Levitic limitează interdicţia doar cu privire la aproapele, prin aceasta înţelegându-se doar cel de acelaşi neam şi credinţă: De va pricinui cineva vătămarea aproapelui său, aceluia să i se facă ceea ce a făcut şi el altuia: frântură pentru frântură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, să i se facă aceeaşi rană pe care a făcut-o el aproapelui său. Cine va ucide un dobitoc să-l înlocuiască, dar cine va ucide un om să fie pedepsit cu moartea (Leviticul 24, 19-21); Cu răul pe care îl va face cineva aproapelui său, cu acela trebuie să i se plătească (Deut. 19, 21). Coroborată cu legea noahidă care prevedea cam acelaşi lucru când zice: Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om (Geneză 9, 6), legea talionului se adresa de fapt aşa-numitului răzbunător de sânge (goel hadam). Conform cutumei vremii, dar mai ales fiindcă nu existau încă instanţe de judecată oficiale acreditate cu împărţirea dreptăţii, la vechii semiţi, goelul (răzbunătorul sângelui) avea acreditarea din partea tribului sau a clanului pe care-l reprezenta să facă de îndată dreptate persoanei lezate. Totuşi exista şi un mare neajuns ce ţinea de înclinarea exagerată a omului spre răzbunare şi graba de a vărsa sânge, răzbunătorul nu mai cerceta circumstanţele în care s-a produs crima voluntară sau accidentală şi lovea fără milă pe autorul crimei. Urmarea firească era că un alt membru din familia celui ucis, chipurile pe drept, de către goel, de fapt tot un răzbunător al sângelui, ca unul care se considera răzbunătorul victimei, căuta să-l ucidă pe răzbunătorul sângelui celeilalte familii ori trib şi ca urmare crimele se ţineau lanţ creându-se un şir interminabil de răzbunări. Pentru a se stopa actele de răzbunare s-a dat legea talionului care însemna o restricţionare a răzbunării personale, dar mai ales scopul ei a fost acela de a nu mai permite să-i faci aproapelui un rău mai mare decât ţi-a făcut el. Aşadar prin acea lege nu s-a urmărit de fel încurajarea răzbunării întrucât Moise însuşi sugerase neaplicarea ei ad litteram. De fapt, legea însăşi în anumite circumstanţe, în locul unei pedepse fizice, recomanda o despăgubire materială din partea celui culpabil (Exod 21, 18 şi 26) şi acelaşi legiuitor îndeamnă insistent să se renunţe la răzbunare când zice: Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta ...Să nu te răzbuni şi să nu ai ură împotriva fiilor poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Leviticul 19, 17). Cărţile sapienţiale vin şi ele cu noi lămuriri când adaugă: Nu spune precum a făcut aşa îi voi face şi eu lui, voi răsplăti omului după faptele lui (Proverbe 24, 29) şi niciodată să nu spui: Vreau să răsplătesc cu rău! Nădăjduieşte în Domnul şi El îţi va veni în ajutor (cap. 20, 22).

"Fiul nu va purta nedreptatea tatălui şi nici tatăl nu va purta nedreptatea fiului"

În concluzie, pentru evitarea escaladării violenţelor şi pentru a se evita atentarea la demnitatea persoanei, în cele mai multe cazuri, se încerca a se da pedepse compensatorii (2). N-ar fi totuşi exclus, aşa cum sugerează unii, ca legea talionului să fi avut în vedere şi descurajarea depunerii de mărturie mincinoasă deoarece contextul ar lăsa să se înţeleagă tipul de penalizare impus într-o astfel de situaţie, (3) alţii însă cred că, potrivit legii orale, textul în cauză ar face aluzie la o compensaţie financiară, adică să se facă răscumpărarea valorii unui ochi, prin aceasta înţelegându-se acoperirea integrală a prejudiciului suferit la care să se mai adauge toate cheltuielile aferente, respectiv acoperirea integrală a cheltuielilor medicale şi contravaloarea a ceea ce ar fi putut câştiga cel rănit.4 Aşadar, prin aplicarea legii talionului nu înseamnă incitare la permanentizarea violenţelor, ceea ce nu corespunde principiului biblic şi nici intenţiei legiuitorului fiindcă acesta a vrut de fapt să stopeze răzbunarea oarbă şi să-i dea omului dreptul de a se apăra ca să nu fie ucis orbeşte. O altă interpretare iudaică a legii talionului ar fi aceea că prin ea nu se urmărea excaladarea violenţelor şi a conflictelor interumane, ci dimpotrivă, stoparea acestora prin interdicţia de a-i face aproapelui tău un rău mai mare decât ţi-a făcut el. Ca un bun psiholog şi cunoscător al firii umane, legiuitorul ştia că omul a fost dintotdeauna pornit spre un exces de răzbunare. O atestă, printre altele, Lameh, descendentul criminalului Cain, care nu se sfieşte a-şi mărturisi faţă de soţiile sale, Ada şi Sela, setea însutită de răzbunare (Geneză 4, 23-24).

Tot legat de această lege şi în egală măsură de drepturile omului de a i se face judecată dreaptă, atunci când se impunea, ar fi şi interzicerea pedepsirii copiilor în locul părinţilor şi viceversa (Deut. 24, 16), pentru ca fiecare să fie responsabilizat pentru faptele proprii. Doar sufletul care păcătuieşte, zice profetul, acela va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui şi nici tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa (Iezechiel 18, 20).

NOTE

1 Legea 195, ANET, 175 apud Esodo, în Grande Commentario Biblico, Parte I, Il Vecchio Testamento, ...Querinana- Brescia, 1974, 77;

2 Petre Semen, Păcatul - boală a sufletului - coordonate biblice, Editura "Panfilius" Iaşi, 2004, 215-217;

3 William MacDonald, Comentariul biblic al credinciosului - Vechiul Testament, trad. de Doru Motz, Edit. "Lampadarul de Aur", Oradea, 2002, 197;

4 Talion, Enciclopedia Iudaismului, de Geoffrey Wigoder, Editura "Hasefer" , Bucureşti, 2006, 66.

* Titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei