„Întoarcerea omului la Dumnezeu este o venire în fire“

Ieri, 31 ianuarie 2009, în Duminica a 34-a după Rusalii, în paraclisul patriarhal cu hramurile „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul“, „Sfântul Grigorie Luminătorul“ şi „Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul“, după săvârşirea Sfintei Liturghii, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învăţătură prin care a explicat înţelesurile duhovniceşti ale Pildei fiului risipitor.

Preafericitul Părinte Daniel a subliniat că în Evanghelia ce s-a citit în Duminica a doua din Perioada Triodului ni se arată importanţa pocăinţei sincere pentru viaţa creştină în general şi mai ales pentru pregătirea noastră duhovnicească în vederea întâlnirii cu Hristos cel Răstignit şi Înviat. „Evanghelia ne arată trei adevăruri mari. În primul rând, drama şi eşecul libertăţii păcătoase ca înstrăinare a omului de Dumnezeu, ca risipire a darurilor primite de la el. În al doilea rând, Evanghelia ne arată cât de mare este puterea pocăinţei atunci când ea ne schimbă viaţa şi ne face să trecem de la păcat la virtute, iar în al treilea rând, Evanghelia ne arată slava iubirii milostive, iertătoare a lui Dumnezeu, care se bucură de orice păcătos care se întoarce la El şi prin iertarea dăruită lui primeşte din nou înfierea, îl face fiu după har pe păcătosul care se pocăieşte şi cere iertare“, a spus Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Când Dumnezeu lucrează pentru salvarea celor rătăciţi

Preafericirea Sa a explicat că treptele căinţei, treptele întoarcerii la Dumnezeu din parabola Fiului Risipitor şi primirea de către tată a fiului risipitor, îmbrăcarea lui în haină nouă, oferirea inelului de aur şi a unei încălţăminte noi arată lumini sfinte ale tainei pocăinţei. „Această parabolă este plină de învăţături atât pentru viaţa fiecărui creştin cât şi pentru comunitatea însăşi a credincioşilor, care, după ce au primit iertarea păcatului strămoşesc şi iertarea păcatelor personale, dacă au fost adulţi atunci când s-au botezat, trebuie tot timpul să practice pocăinţa, mărturisirea păcatelor şi revenirea la Dumnezeu, Izvorul vieţii“, a spus PF Părinte Patriarh Daniel.

În continuare, Întâistătotul Bisericii noastre, explicând aspectele exegetice importante ale acestei parabole, a subliniat că „ţara îndepărtată semnifică libertatea trăită în îndepărtare de Dumnezeu. Omul, crezând că dacă se îndepărtează de Dumnezeu devine mai autonom, îşi exprimă o libertate considerată de el matură. Dumnezeu respectă libertatea omului chiar şi atunci când omul o foloseşte în mod nechibzuit sau în mod neînţelept. Când libertatea omului păcătos devine neînţeleaptă, Dumnezeu în marea Sa milostivire începe să lucreze cu înţelepciune pentru salvarea celor rătăciţi“.

Foamea materială transformată în foame după Dumnezeu

De asemenea, Părintele Patriarh Daniel a evidenţiat că uneori Dumnezeu îngăduie aceste încercări, aceste lipsuri, aceste crize economice şi materiale, asemănătoare cu cea trăită de fiul cel risipitor din Evanghelie, „pentru ca oamenii să-şi dea seama cât de limitate sunt lucrurile trecătoare şi cât de nestatornice sunt averile şi bogăţiile acestei lumi. Foametea şi lipsurile materiale impun omului o înfrânare şi postire de nevoie, din lipsă. Aceasta este îngăduită de Dumnezeu pentru ca foamea materială să fie transformată în foame după Dumnezeu, iar nesiguranţa şi însingurarea, întristarea şi singurătatea să se transforme în dor după comuniunea cu Dumnezeu Cel Milostiv, izvorul vieţii şi sensul ultim al existenţei umane“, a spus PF Daniel.

„Braţele părinteşti arată iubirea milostivă a lui Dumnezeu faţă de oamenii care se pocăiesc“

Patriarhul României a arătat că în momentul în care fiul cel risipitor ajunge la conştiinţa situaţiei tragice în care se află începe ridicarea, iar „E-vanghelia ne arată că întoarcerea omului la Dumnezeu este o venire în fire pentru că este nefiresc să ne înstrăinăm de Dumnezeu şi este firesc să ne apropiem de Dumnezu. Braţele părinteşti ale Tatălui Ceresc care primeşte pe păcătosul pocăit reprezintă toate lucrările Bisericii-mamă, care doreşte să arate lumii iubirea lui Dumnezeu Tatăl, ca recuperare a celor păcătoşi. Braţele părinteşti arată iubirea milostivă a lui Dumnezeu faţă de oamenii care se pocăiesc, care doresc să revină la comuniune în iubirea Preasfintei Treimi şi în casa Tatălui, care este Biserica lui Hristos Domnul plină de lucrarea Duhului Sfânt“.

„Un teolog adevărat este mai întâi un dascăl al mântuirii“

Cu ocazia prăznuirii Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, sâmbătă, 30 ianuarie, a.c., Întâistătătorul Bisericii noastre a rostit cuvânt de învăţătură în paraclisul din reşedinţa patriarhală şi a evidenţiat modul în care aceşti trei mari dascăli şi ierarhi ai Ortodoxiei sunt modele vrednice de urmat, subliniind ce trebuie să învăţăm de la Sfinţii Trei Ierarhi, informează Radio TRINITAS, citat de BASILICA. „În dialogul teologiei cu ştiinţa trebuie să învăţăm de la Sfântul Vasile cel Mare, care a descris cele şase zile ale creaţiei, că nu facem dialog de dragul dialogului cu ştiinţa, ci pentru a ajuta ştiinţele univesului fizic de astăzi să preamărească pe Creator. Indiferent cât ar evolua ştiinţa, noi trebuie să vedem creaţia în legătură cu Creatorul, nu despărţită de El. Sfântul Grigorie Teologul ne învaţă astăzi să nu fim complexaţi în faţa ştiinţei şi a culturii contemporane. El nu a fost complexat în faţa vastei culturi greceşti ci a spus: «Am folosit de la elini doar expresii, veşminte, flori în exprimarea vorbirii noastre, dar corpul viu al teologiei noastre este Sfânta Scriptură, mai ales Sfânta Evanghelie». De la Sfântul Ioan Gură de Aur trebuie să învăţăm astăzi, în dialogul cu cultura modernă sau postmodernă din timpul nostru, că nu cultura în sine sau progresul în sine sunt importante, ci progresul duhovnicesc, cât de multă lumină am adunat în sufleul nostru prin pocăinţă, prin fapta bună, prin citirea Sfintelor Scripturi. Cu alte cuvinte, noi nu suntem preocupaţi de viaţa aceasta trecătoare, mai mult decât de dobândirea vieţii veşnice. Toţi cei Trei Ierarhi ne învaţă astăzi că un teolog adevărat este mai întâi un dascăl al mântuirii“.