Între cunoaşterea dogmatică şi rugăciune

Hotar între văzut şi nevăzut, între finit şi infinit, mijloc imperfect de comunicare, cuvântul oferă totuşi posibilitatea unei cunoaşteri necesare a celor ce încă nu au fost cunoscute. De la început, viaţa omului stă sub semnul cuvântului. Cuvântul creează punţi afective între oameni, leagă şi dezleagă taine. Prinde viaţă în momentul rostirii, şi niciodată nu se stinge înainte de a fi căzut între miile de clipe de gând, în pulberea de lumină a unui suflet sau într-un ungher întunecat al inconştientului. Are putere creatoare şi roditoare, privilegiul de a numi şi revela ceea ce altfel ar rămâne pentru totdeauna necunoscut şi inaccesibil, de a provoca emoţii şi sentimente dintre cele mai diverse. Şi atunci când nu devine mijloc al ipocriziei, imposturii şi falsităţii persoanei, cuvântul ne dezvăluie gândul şi fiinţa lăuntrică, numită, de Sfântul Apostol Pavel, omul cel tainic al inimii, proiectând-o în exterior, în lumea concretului. De aici şi importanţa modului cum este folosit, de aici şi o sfială şi un fel de jenă în faţa cuvântului rostit, pe care adesea nu ne-o explicăm. Tulburătoare este mărturia pe care poetul şi filosoful Lucian Blaga o face în legătură cu primii ani ai vieţii sale, care au stat sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului: „Ţineam mâna, ruşinat, peste ochi şi vorbeam. De sub streaşina degetelor şi a palmei, cu care mă apăram încă de lumea cuvântului, graiul ieşea din gura mea întreg, lămurit, picurat ca argintul strecurat (…) Cuvintele îmi erau ştiute toate, dar în mijlocul lor eram încercat de sfieli, ca şi cum m-aş fi împotrivit să iau în primire chiar păcatul originar al neamului omenesc“ (Hronicul şi cântecul vârstelor).

Hristos, Dumnezeu-Cuvântul, S-a întrupat pentru a pune în deplin acord existenţa omenească de dinainte de cădere cu cea de după cădere, fiinţa noastră interioară cu manifestările noastre exterioare, cugetul cu fapta, de a uni ceea ce era dezbinat, de a plini puţinătatea cuvântului prin puterea harului şi printr-o nouă naştere, din apă şi din Duh (In 3, 5); căci „harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos“ (In 1, 17). „Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-ar fi făcut din ceea ce s-a făcut. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor“ (In 1, 3-4). Hristos avea puterea cuvântului, cuvântul Său era viaţă. El a învăţat pe oameni aşa cum nu o făcuse nimeni până atunci, cu putere dumnezeiască, trezind în ei şi în noi dorul după adevărata umanitate, chemată de la început spre asemănarea nesfârşită cu Dumnezeu, deci spre unirea cu El.

Realitatea care se întrupează în cuvânt este definită prin acela, însă nici pe departe epuizată sau înţeleasă pe deplin prin aceasta. Dogmele sunt adevăruri dumnezeieşti exprimate prin cuvinte omeneşti. Verbalizarea adevărurilor de credinţă cu ajutorul raţiunii transfigurate prin lucrarea harului nu epuizează conţinutul infinit al dogmelor, ci doar îl accesibilizează şi îl asigură. Însuşi faptul că ceva există defineşte acel ceva, faţă de ceea ce nu există. În acest sens, Bernhard Philibert remarca: „Ultima graniţă, care întemeiază existenţa a ceea ce este, este graniţa faţă de nimic“. La fel, vorbind despre conţinutul infinit şi apofatic al dogmelor, Vladimir Lossky scria: „Apofatismul tradiţiei răsăritene ne învaţă să vedem în dogmele Bisericii, înainte de toate, semnificaţia lor negativă, care opreşte mintea noastră de a urma căile sale naturale şi de a forma noţiuni ce ar putea să înlocuiască realităţile spirituale. Pentru că creştinismul nu e o şcoală filosofică, speculând cu noţiuni abstracte, ci înainte de toate este comuniunea cu Dumnezeu Cel viu“.

Adevărul dogmelor este unul obiectiv, această obiectivitate fiind garantată de originea dumnezeiască a Revelaţiei divine. Însă acest adevăr este, în acelaşi timp, unul supraraţional, depăşind puterea de înţelegere a minţii umane, având prin aceasta un caracter antinomic, deci neputând fi cunoscut doar prin raţiune, ci printr-o raţiune încălzită de iubire şi credinţă, după cum scrie şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Cunoaşterea relativă cuprinsă în raţionament mişcă dorinţa spre cunoaşterea trăită prin participare şi experienţă (Răspunsuri către Talasie), în dialogul viu al Bisericii cu Hristos, dialog care înseamnă în primul rând rugăciune: «Întâi e rugăciunea, apoi cuvântul» (Sfântul Ioan Gură de Aur). În rugăciunea Bisericii se descoperă Duhul ei unitar, orizontul ei eshatologic şi ţinta de desăvârşire în Hristos. Aici teologul, în înţelesul de om al rugăciunii, poate trăi şi se poate purifica de patimi într-un grad mult mai înalt, văzut de Sfinţii Părinţi ca o condiţie a apropierii de Dumnezeu, a vorbirii cu El şi despre El: «Vrei să devii teolog şi vrednic de Dumnezeu, urcă prin vieţuire, dobândeşte curăţirea prin curăţire, păzeşte poruncile, întâi curăţeşte-te pe tine, apoi apropie-te de cel curat» (Sf. Grigorie de Nazianz - Cuvântarea 20)“.