Întruparea Fiului lui Dumnezeu - rodul celei mai mari iubiri

Dumnezeu este iubire, „iubirea e viaţa însăşi a naturii divine“, ea „ţinând fiinţial de Dumnezeu“, iar potrivit teologului Pavel Florensky este chiar „fiinţa lui Dumnezeu“, este „actul Lui substanţial“. Dacă dragostea include orice faptă a lui Dumnezeu, orice relaţie cu Fiul şi creaturile Sale, este pentru că ea face parte din natura lui Dumnezeu, această proprietate nefiind distinctă de natura Sa.

Iubirea lui Dumnezeu faţă de om constituie raţiunea şi condiţia procesului de mântuire a omului. În virtutea acestei iubiri, Dumnezeu nu S-a întors cu totul de la zidirea Sa, nici n-a uitat lucrurile mâinilor Sale când omul s-a desprins, prin păcat, din comuniunea originară. Fiul lui Dumnezeu îmbracă chipul de rob, spre o apropiere deplină faţă de noi, „făcând din păcatele noastre păcatele Sale, pentru a face din dreptatea Sa dreptatea noastră“.

Bogăţia de mister a Tainei Întrupării nu poate fi înţeleasă deplin şi nici exprimată în mod corespunzător, căci cele ce ţin de Întruparea Fiului lui Dumnezeu „covârşesc cu prisosinţă şi mintea, şi cuvântul, şi tot auzul, şi înţelegerea“.

Totuşi, această mare Taină a Întrupării rămâne inaccesibilă pentru gândirea omului simplu, ea putând fi descifrată fragmentar şi temporar doar de cei cu o bogată experienţă duhovnicească. „Taina Întrupării Cuvântului cuprinde în sine înţelesul tuturor alegerilor şi tipurilor din Scriptură şi ştiinţa tuturor făpturilor văzute şi cugetate (…) Cel ce a cunoscut înţelesul tainic al Învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate de mai înainte“ (Sf. Maxim Mărturisitorul, Centuriile gnostice).

În afară de iubire, nu există un alt motiv al Întrupării

Întruparea Cuvântului, adică smerita coborâre a Sa în mijlocul făpturii pe care a zidit-o şi asumarea integrală a condiţiei umane, constituie momentul central al istoriei. Întruparea Fiului înseamnă Revelaţia iubirii Preasfintei Treimi: „Dragostea lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El“ (I In. 4, 9). Întruparea ne arată deci în mod concret că „Dumnezeu este iubire“ (I In. 4, 16), ne revelează în primul rând iubirea lui Dumnezeu. „El a luat trup ca noi numai din iubire: în afară de aceasta, altă cauză a Întrupării nu există“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia V la Evrei, I). Prin Întruparea Sa, Domnul a vrut ca omul să cunoască şi să înţeleagă cât de mult îl iubeşte pe el Dumnezeu, căci Fiul lui Dumnezeu din iubire S-a întrupat, ca să fie cât mai aproape de om. „Prin iubirea Sa, mai presus de minte şi nesfârşită pentru om, Dumnezeu a devenit cu adevărat şi prin natură tocmai ceea ce iubea (adică om - n.n.)“. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 5). Astfel, El poartă în Sine firea omenească, pentru că este om adevărat, adică Dumnezeu-Omul. „Şi prin El, gura omenească a devenit gura lui Dumnezeu Cuvântul, ochii omeneşti au devenit ochi ai lui Dumnezeu Cuvântul“ (Pr. Stăniloae în 7 dimineţi cu părintele Stăniloae, p. 9). Această apropiere deplină a lui Hristos faţă de noi şi îmbrăcarea prin chenoză a chipului de rob (Filip. 2, 6-11), căci toate s-au făcut prin El şi pentru El, implică şi răspundere din partea noastră; iubirea Lui pentru noi trebuie să nască iubirea noastră faţă de El.

Fiul lui Dumnezeu Se face Frate al nostru

Întruparea Fiului lui Dumnezeu e un act profund: El ia firea noastră, se face Frate al nostru în Duhul Sfânt, să devenim şi noi fraţi ai Lui, şi fii ai Unicului Părinte Ceresc, în acelaşi Duh cu El, dar în acelaşi timp „aduce cu Sine Treimea şi viaţa - de viaţă făcătoarei Treimi (…) ne descoperă şi ne împărtăşeşte din Sine viaţa plină de lumină şi de iubire a Preasfintei Treimi“ (Pr.Prof. C. Galeriu, la Ierom. Ioanichie Bălan, în Convorbiri duhovniceşti, pp. 209-210). Conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, numai prin coborârea Fiului lui Dumnezeu la noi şi prin asumarea de către El a condiţiei umane, natura omenească putea fi înălţată: „Logosul a coborât la noi, pentru că noi nu eram capabili să ne ridicăm la înălţimea Sa“ (Sf. Grigorie de Nyssa, Comentariu la Fericiri, omilia I). Drept aceea, „să ne dăm pe noi înşine Domnului în întregime ca să-L primim pe El întreg. Să ne facem dumnezei pentru El. Căci pentru aceasta S-a făcut om, fiind Dumnezeu şi stăpân prin fire“. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, 43, Filocalia, p. 50)

Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu

Numai Stăpânul firii create avea puterea şi căderea să-l ridice din nou pe omul căzut (Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, 8). Hristos „S-a dat morţii pentru noi, pentru ca prin moartea Lui să ne readucă pe noi la viaţă“ (Ibidem, 31). Numai prin primirea Vieţii Înseşi, omenirea putea fi readusă la viaţă.

Umanitatea Cuvântului, ipostaziată în El, penetrată de energia Lui, este fundamentul învăţăturii despre îndumnezeirea noastră, aşa de scumpă Sfinţilor Părinţi (J. Meyendorff, Le Christ dans la Théologie byzantine, p. 106). Hristos S-a întrupat ca să sfinţească natura umană şi să-i confere posibilitatea îndumnezeirii. Sfântul Atanasie a rezumat astfel această dogmă: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu“ (Sf. Atanasie cel Mare, De incarnatione Verbi, 54), dogmă ce constituie, de altfel, sinteza Ortodoxiei, mulţi Sfinţi Părinţi făcând referire la ea în scrierile lor, de pildă: „Din pricina prea marii Sale dragoste, S-a făcut ceea ce suntem noi, pentru ca să ne aducă şi pe noi în starea de a fi ceea ce este El“. (Sf. Irineu al Lyonului, Contra eresurilor, V), „Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om, ca şi tu să afli de la om, că omul poate ajunge dumnezeu“. (Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către eleni, cartea I, 8, 4, col. PSB., vol. 4, p. 75), „Întruparea Mântuitorului s-a făcut cu scopul mântuirii lumii, eliberării neamului omenesc şi purtării noastre de grijă“. (Asterie al Amasiei, Cuvânt de laudă la Sfântul Ştefan cel dintâi mucenic) etc.

Domnul Hristos S-a făcut „pârga rezidirii şi nemuririi noastre întru nestricăciune“ (Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale…, 3, Filocalia VI) şi prin firea omenească asumată ne-a comunicat puterea dumnezeirii Sale. Omul devine atât dumnezeu pe cât Dumnezeu S-a făcut om.

Iubind pe Dumnezeu din toată fiinţa lui, omul dobândeşte folos şi arată că se iubeşte şi se preţuieşte pe sine: „Iubirea faţă de tine se vede prin aceea că iubeşti pe Dumnezeu din toată fiinţa ta (…) Crezi că foloseşte Dumnezeu din faptul că-L iubeşti? (…) Când Îl iubeşti, tu eşti cel ce dobândeşte folos (…) Dar vei zice: când nu m-am iubit pe mine însumi? Nu te-ai iubit când n-ai iubit pe Dumnezeu Cel care te-a zidit (…) Numai acela se iubeşte pe sine, acela care iubeşte pe Dumnezeu. Cu cât mai mult ne iubim pe noi înşine, cu atât Îl iubim mai mult pe Dumnezeu“ (Fer. Augustin, De moribus Ecclesiae, lib. 1, 2648).

Puterea iubirii

Iubirea este puterea divină care reînnoieşte unitatea originară în toate aspectele şi dimensiunile ei: personală, socială, verticală, orizontală, căci „temelia vieţii sociale şi rădăcina tuturor bunurilor este iubirea de oameni“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie în cinstea lui Lazăr, 6).

În alt loc, acelaşi autor patristic menţionează: „Ştii cât de mare este puterea dragostei? Hristos, lăsând la o parte toate minunile pe care urma să le facă apostolii, a spus: «Întru aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii» (Ioan 13, 35), iar Pavel a spus că dragostea este împlinirea Legii (Rom. 13, 10) şi că, dacă lipseşte dragostea (I Cor. 13, 1-2), harismele nu sunt de nici un folos (I Cor. 12, 8-10)“ (Idem, Despre preoţie, 2, 6).

Un teolog român - Părintele Profesor Ioan Bria - este de părere că Sfântul Apostol Ioan descrie iubirea creştină ca „acţiune bipolară care cuprinde deopotrivă pe Dumnezeu şi aproapele, iubirea aproapelui fiind un reflex firesc al iubirii lui Dumnezeu“ (Iisus Hristos - Iubitorul de oameni, rev. Ortodoxia, XVIII (1966), Nr. 1).

Noianul de bunătăţi primite de la Dumnezeu

Fără coborârea Cuvântului în mijlocul lumii create, nici transfigurarea cosmosului nu putea fi realizată. Omul, după cădere, despărţit de Dumnezeu, zdruncinat în fiinţa sa, nu a mai fost capabil de a se vindeca singur, iar prin căderea sa, el a pus în primejdie şi existenţa cosmosului, desfigurându-se astfel opera lui Dumnezeu, dar, întrupându-Se, Hristos va restabili ordinea cosmică şi va restaura umanitatea noastră luând-o cu totul întru Sine.

Prin Întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu a deschis pentru toţi oamenii calea de acces la prezenţa şi slava Sa dumnezeiască. Hristos recapitulează în Sine prin firea umană asumată în ipostasul său dumnezeiesc întreaga umanitate şi-i face pe toţi oamenii părtaşi ai Tainei Sale.

Fiul lui Dumnezeu, plin de compătimire şi de iubire pentru om, ne revelează bogăţia infinită a iubirii Sale prin întrupare, dar El nu participă numai într-un oarecare grad la suferinţa umană, prin condiţia umană asumată, ci merge până la capăt, asumându-şi toată suferinţa fiinţei umane, sacrificându-Se pentru aceasta, suportând pentru ea moartea şi restaurând-o prin omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi învierea din morţi (Pr. Prof. Dr. George Remete, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu, p. 26-27). Referindu-se la noianul de bunătăţi arătate de Hristos prin întruparea, jertfa şi învierea Sa, Petru Damaschinul spune: „Ce vom da în schimb Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă? Pentru noi Dumnezeu a venit între oameni; pentru firea cea stricată Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi. La cei nemulţumitori a venit Făcătorul de bine; la cei robiţi, Slobozitorul; la cei ce şedeau în întuneric, Soarele Dreptăţii; pe cruce, Cel fără patimă; în iad, Lumina; în moarte, Viaţa; Învierea pentru cei căzuţi. Către El vom striga: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru!“ (Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. V).

Această iubire nesfârşită a lui Dumnezeu pentru noi trebuie să ne facă şi pe noi să răspundem cu iubire la iubirea Lui: „S-a făcut Fiul lui Dumnezeu om pentru tine, fă-te şi tu dumnezeu pentru El!“ (Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 199, Filocalia, XI).