Invitaţie la luciditate

Cartea „Partea diavolului“, redactată sub forma eseului filosofic, este definitorie pentru scrisul şi pentru profilul moral al lui Denis de Rougemont. Încă din introducere, el îşi exprimă refuzul de a deschide vreo dispută de ordin teologico-dogmatic asupra existenţei sau inexistenţei diavolului; de fapt, cartea se vrea demascarea modului în care acesta pătrunde şi acţionează în vieţile noastre şi în fiinţa noastră intimă, pe care ne obişnuisem să o credem la adăpost. Textul este elaborat în anii celui de-al Doilea Război Mondial, când continentul european era răvăşit de ideologii totalitare. Reflecţiile gânditorului elveţian trimit în permanenţă la situaţia pe care o vedea în jurul lui, dar ele au bătaie mai lungă, existenţa unor regimuri totalitare nefiind posibilă decât în condiţiile inerţiei morale, a lipsei de reacţie şi a comodităţii contemporanilor.

Începutul lucrării porneşte de la cuvintele lui Baudelaire, care ar putea, de altfel, servi drept motto al întregului text: „Cea mai frumoasă şiretenie a diavolului constă în a ne convinge că nu există“. O asemenea afirmaţie este emblematică pentru acest eseu, care, în permanenţă, încearcă să conştientizeze asupra potenţialului de demonism din fiecare dintre noi, potenţial pentru care cel mai bun teren de activare este indiferenţa noastră.

În momentul redactării cărţii, lumea întreagă era terorizată de un dictator foarte „vocal“, ale cărui armate făceau prăpăd în Europa. Mulţi era tentaţi să vadă în Hitler o întruchipare a Antihristului. Subtil, autorul observă aici comoditatea interioară a contemporanilor, care mai degrabă preferă o asemenea pseudoexorcizare decât să recunoască faptul că făceau parte din aceeaşi lume care făcuse posibilă apariţia unor exemplare umane precum Adolf Hitler (era mai uşor de acuzat) sau Stalin.

Aşa cum autorul însuşi admitea într-o postfaţă la lucrare, în lipsa transcendenţei, „totul este absurd, şi în primul rând cartea mea, în măsura în care e coerentă şi nu se ocupă decât de subiectul ei“. Denis de Rougemont porneşte de pe poziţii declarat creştine, însă fără a da vreo coloratură confesională discursului său. Apelul la luciditate arată că adevăratul câmp de luptă este cel interior, din propriile noastre suflete; iar a crede că, suprimând vreun dictator sau schimbând modul de repartiţie al bunurilor cu un altul, vom suprima şi cauzele răului, este o dovadă de naivitate şi primitivism. Împotriva agresiunii unui regim totalitar se ripostează făcând uz, la rândul nostru, de tehnică militară, dar trebuie contracarată corespunzător şi ideologia care stă în spatele unui asemenea regim şi care îi face posibilă existenţa. Tocmai neputinţa sau neglijarea unei asemenea riposte este pentru autor semnul adevăratei slăbiciuni. Libertatea civică a individului din cadrul unei democraţii nu poate fi garantul punerii la adăpost în faţa catastrofelor istoriei. Adevărata libertate nu este un dat, ea nu capătă conţinut decât asumată împreună cu toate riscurile ei şi nu este compatibilă cu frica, naivitatea ori indiferenţa. Concluzia unuia dintre capitole, tipică pentru acest gen de scriitură, este următoarea: „... am să vă spun unde-l puteţi găsi (pe diavol) cu cea mai mare siguranţă: în fotoliul în care sunteţi aşezaţi dumneavoastră“. Scriitorul elveţian recurge, nu de puţine ori, la asemenea paradoxuri sau parabole, şi cum altfel şi-ar putea construi discursul atunci când abordează un asemena subiect?!...

„Pariul“ eseului este unul îndrăzneţ: demascarea demonului, scoaterea lui din spatele aparenţei de monstru grotesc, cu coarne şi copite, ridicol şi puţin plauzibil, unde îl fixaseră prejudecăţile noastre, fie ele plastice sau de gândire. Şi pentru ca demersul să fie complet şi rotund, scriitorul oferă în final şi „profilaxia“. Orgoliului, în diferitele lui forme, îi este opus altruismul, ieşirea din sine; în termeni ascetici - smerenia. Avem, de asemenea, posibilitatea, sau mai bine zis libertatea, de a ne integra sau nu planului divin - o soluţie structurată tot de poziţiile creştine ale autorului, întrucât conştiinţa certă a finalităţii noastre eshatologice ne eliberează „de grija monstruoasă a ţelurilor ultime ale destinului nostru, însă şi de grija orgoliului nostru, care ne apasă fără să ne dăm seama“.