Ioan Lupaş, academicianul misionar

Ieri, 9 august, s-au împlinit 130 de ani de la naşterea lui Ioan Lupaş, academician ardelean, profesor de istorie bisericească, preot, politician şi făuritor al Marii Uniri de la 1918. Bogata sa activitate ştiinţifică, lupta sa neîncetată pentru drepturile românilor, care nu l-a scutit de închisoare, lucrarea sa misionară ca protopop de Sălişte, dar şi directoratul Secţiei de istorie a prestigioasei Academii Române îl recomandă ca o figură importantă a neamului românesc în lupta sa pentru emancipare.

Personalitate marcantă a vieţii culturale şi bisericeşti din secolul al XX-lea, Ioan Lupaş a văzut lumina zilei la 9 august 1880 în Sălişte, judeţul Sibiu. A urmat studiile primare în localitatea natală, în perioada 1886-1891, apoi a urmat suplimentar o clasă la Gimnaziul Romano-Catolic din Sibiu, în vederea perfecţionării cunoştinţelor de limba germană şi maghiară. Din 1892, a urmat studiile secundare în cadrul Liceului de Stat din Sibiu, unde a obţinut rezultate strălucite. Din cauza unui conflict pe teme naţionale cu profesorul de istorie Arpad Tompa, ale cărui aprecieri asupra istoriei poporului român nu puteau fi acceptate de tânărul Lupaş, acesta împreună cu colegul său Octavian Goga au fost nevoiţi să se transfere în ultima clasă la Liceul "Andrei Şaguna" din Braşov. Aici au susţinut şi examenul de maturitate, Ioan Lupaş fiind şef de promoţie, aşa cum arată pr. prof. acad. Mircea Păcurariu în "Dicţionarul teologilor români".

Din toamna anului 1900 a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Budapesta, unde s-a bucurat de o susţinere financiară din partea Fundaţiei Gojdu, administrată de Mitropolia Ardealului. Încă din timpul studiilor efectuate în capitala ungară s-a făcut remarcat prin implicarea sa în cadrul Societăţii Academice "Petru Maior", unde a susţinut comunicări pe teme istorice, cum ar fi "Principiul dualistic în religie şi filosofie" în (1901) sau "Andrei Şaguna ca scriitor" în (1902), după cum aflăm din lucrarea "Ioan Lupaş 1880-1967. Slujitor al ştiinţelor istorice, învăţământului şi Bisericii", scrisă de Nicolae Edroiu, Alexandru Moraru, Dorel Man şi Veronica Turcuş. În tot acest timp, Ioan Lupaş a publicat articole în ziarele sibiene "Telegraful român" şi "Tribuna".

Închisoare pentru cauza românească

La încheierea studiilor, în 1904, şi-a susţinut teza de doctorat în istorie şi filosofie, cu tema "Biserica ortodoxă din Transilvania şi unirea religioasă în cursul secolului al XVIII-lea", lucrare publicată în acelaşi an la Budapesta. Începând cu 1 septembrie 1905 a fost numit profesor pentru Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Istoria patriei şi Istoria universală la Seminarul "Andreian", viitorul Institut Teologic-Pedagogic din Sibiu. În perioada 1905-1908 a urmat "pe cale particulară" cursurile aceleiaşi instituţii de învăţământ pentru a îndeplini cerinţa de a fi absolvent de teologie pentru a putea profesa. În luna noiembrie 1907 a fost condamnat pentru "delict de presă" la trei luni închisoare şi 200 de coroane amendă pentru "a fi instigat clasa plugarilor la ură împotriva clasei proprietarilor de pământ". Pedeapsa a fost ispăşită între august şi octombrie 1908 în temniţa din Seghedin. În timpul detenţiei, Lupaş a început să scrie monografia istorică a "Mitropolitului Andrei Şaguna", publicată în 1909 la Sibiu şi răsplătită de Academia Română cu Premiul "Adamachi". În aceeaşi perioadă, Ioan Lupaş a fost ales membru în Sinodul Arhiepiscopiei Sibiului, precum şi membru în Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei Ardealului.

Protopop de Sălişte

Din cauza activităţii sale de apărare a drepturilor Bisericii şi a populaţiei româneşti, atât la catedră, cât şi pe plan publicistic, la intervenţia ministrului instrucţiunii publice de la Budapesta, Apponyi Albert, Ioan Lupaş a fost nevoit să părăsească Sibiul, pentru un deceniu, din septembrie 1909 până în noiembrie 1911. A fost hirotonit preot şi numit paroh şi "administrator protopopesc" al "tractului" Sălişte. După un an de interimat, la 1 noiembrie 1910 este ales protopop de Sălişte. Ţinând cont de faptul că protopopul era şi inspector şcolar confesional şi avea 13 şcoli în subordinea sa, Ioan Lupaş a reuşit să salveze de urmările legii şcolare din 1907 a aceluiaşi ministru Apponyi şcolile primare româneşti din protopopiatul său.

Cu toate că s-a dorit, de fapt, îndepărtarea sau scoaterea sa de pe scena culturală a Sibiului prin numirea la Sălişte, Ioan Lupaş a continuat să conferenţieze la Sibiu sau în cadrul şedinţelor Academiei Române, abordând teme prin care dorea evidenţierea eforturilor poporului român în lupta pentru identitatea naţională, dusă de reprezentanţi ai Bisericii. Astfel, în 1917 a susţinut la Sibiu, în sala festivă a Muzeului ASTRA, actuala Bibliotecă "Astra", conferinţa cu tema "Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici şi Ioan Bob la Curtea din Viena în anul 1792", susţinută pentru apărarea cauzei ziariştilor români deţinuţi sub acuzaţia de delicte de presă, aşa cum a fost şi cazul său.

În 1913 a susţinut la Academia Română comunicarea cu tema "Principele ardelean Acaţiu Barcsai şi mitropolitul Sava Brancovici (1658-1661)", iar un an mai târziu, la 14 mai 1914 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Pentru activitatea sa prolifică şi susţinută şi la recomandarea lui Nicolae Iorga, în anul 1916, Ioan Lupaş a devenit membru titular al Academiei Române. Discursul de recepţie cu tema "Nicolae Popea şi Ioan Micu Moldovan" l-a rostit abia la 8 iunie 1920.

Profesor la Cluj

La doar câteva luni, în august 1916, şi el este arestat de către autorităţile maghiare, aşa cum s-a întâmplat cu multe personalităţi şi mulţi preoţi din Mărginimea Sibiului şi din alte zone ale Ardealului ce au luptat pentru drepturile românilor şi au avut o atitudine contrară celei oficiale odată cu intrarea României în război, împotriva Austro-Ungariei şi Germaniei, în vederea eliberării Transilvaniei. Cu toate acestea, în martie 1917 a fost eliberat, având până atunci domiciliul obligatoriu la Budapesta. La 1 decembrie 1918 a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, fiind ales în Marele Sfat al Naţiunii Române şi secretar al Resortului pentru Culte şi Instrucţiune Publică din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. În acelaşi an a publicat la Sibiu şi lucrarea sa "Istoria bisericească a românilor ardeleni", de un real folos pentru studenţii de la facultăţile de Teologie şi Istorie.

La 1 septembrie 1919 a fost numit prin Decret al Consiliului Dirigent Român ca profesor titular pentru Istoria modernă a românilor şi Istoria Transilvaniei la noua Universitate din Cluj. La inaugurarea universităţii clujene a participat şi regele Ferdinand, care a pus la dispoziţia noii universităţi suma de 400.000 de lei pentru înfiinţarea unui institut pentru studiul istoriei române, atât de vitreg tratată sub stăpânirea trecută. În vara aceluiaşi an a fost înfiinţat Institutul de Istorie Naţională, condus de Ioan Lupaş şi Alexandru Lapedatu, constituindu-se aici cea mai veche bibliotecă de istorie din ţară.

Ministru în primul guvern

Ioan Lupaş a continuat şi activitatea politică, fiind ales deputat de Sălişte în primul Parlament al României reîntregite, iar în anul 1926 a devenit ministru al sănătăţii şi ocrotirilor sociale în guvernul Averescu. În anul 1937 a devenit ministru al cultelor şi artelor în Guvernul României condus de Octavian Goga, naşul său de cununie.

Ceea ce trebuie remarcat este că, paralel cu activitatea politică, Ioan Lupaş a desfăşurat, în continuare, o intensă activitate ştiinţifică şi academică, concretizată în numeroase comunicări în cadrul Academiei Române, unde în 1932 a devenit preşedinte al Secţiunii Istorice şi conferinţe în diversele "despărţăminte" ale Astrei. Materialele rezultate în urma acestei activităţi prodigioase au fost strânse începând cu anul 1928 într-o serie de volume intitulate "Studii istorice - Studii, conferinţe şi comunicări istorice" (vol. I, Bucureşti, 451 p.; vol. II, Cluj, 1940, 320 p., vol. III, Sibiu, 1941, 312 p., vol. IV, Sibiu 1943, 392 p., vol.V, Sibiu, 1946, 511 p.). Pe aceeaşi linie se va înscrie şi publicarea în 1933 a celor două volume privitoare la "Cronicari şi istorici români din Transilvania" (Craiova, 472 p.) şi "Istoria unirii românilor" (Bucureşti, 406 p.). Tot el a îngrijit publicarea în 1940 la Cluj a volumului "Documente istorice transilvănene" (522 p.), prin care se dorea iniţierea publicării unei serii de colecţii de izvoare diplomatice asupra istoriei premoderne a Transilvaniei.

Al doilea arest

Ca o mărturie a prestigiului de care se bucura, precum şi a pregătirii intelectuale de care a dat dovadă de-a lungul întregii sale activităţi, în anul 1943 a apărut volumul "Omagiu lui Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani". Acest eveniment editorial s-a produs cu o întârziere de trei ani din cauza evenimentelor ce au avut loc după semnarea Dictatului de la Viena din 30 august 1940 şi răpirii Transilvaniei de Nord. În anul 1945, profesorul Ioan Lupaş s-a pensionat, prevăzând, parcă, evenimentele care vor urma pe scena politică a ţării, evenimente care se vor repercuta şi asupra sa. Astfel, în anul 1948 a fost înlăturat din Academia Română, alături de alţi 104 membri ai înaltului for academic, iar după doi ani, în 1950, a fost arestat de către autorităţile comuniste împreună cu foştii miniştri din perioada interbelică, fiind încarcerat la Sighet, acolo unde a stat în aceeaşi celulă cu Silviu Dragomir, fostul său coleg de la Universitatea din Cluj, şi cu Ştefan Meteş, fost director al Arhivelor Statului din Cluj şi membru corespondent al Academiei Române. Aici a fost închis până în iulie 1955, perioadă în care a compus balada "Pohod na Sighet", aici încercând astfel să nu se lase copleşit de situaţia dată, deloc nouă pentru el, care fusese încarcerat în condiţii nedrepte asemănătoare şi de către autorităţile maghiare înainte de 1918. După eliberare şi-a petrecut ultimii ani la Sibiu şi Bucureşti, unde era stabilită fiica sa, Marina. A trecut la cele veşnice la 3 iulie 1967 şi a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica.

"Nepreţuite servicii Bisericii şi Neamului nostru"

Figura lui Ioan Lupaş de luptător pentru drepturile Bisericii şi ale românilor din Ardeal l-a aşezat între marile personalităţi româneşti ale secolului al XX-lea. După cum am arătat, încă de la începuturile studiilor sale se dedică cercetării istorice a unor aspecte mai puţin cunoscute şi inedite ale trecutului neamului românesc, cercetări concretizate în numeroase prelegeri publice sub cupola diverselor instituţii de cultură din ţară şi, după 1918, din străinătate. Meritele sale ştiinţifice au fost de altfel foarte curând recunoscute prin alegerea sa în cadrul personalităţilor de elită, membre ale Academiei Române, unde a ocupat chiar funcţia de preşedinte al Secţiei istorice. Chiar dacă perioada în care a ocupat funcţia de protopop de Sălişte a fost văzută ca o "pedeapsă" venită din partea autorităţilor maghiare prin presiunea exercitată asupra autorităţilor eclesiale ardelene, totuşi, cei 10 ani de activitate aici trebuie văzuţi şi ca perioadă de studiu, de cercetare şi de aprofundare a anumitor aspecte din viaţa poporului, acum întocmind textul majorităţii conferinţelor care îl vor recomanda a fi ales în forul ştiinţific românesc al academiei. Conştiinţa sa de persoană care trebuie să îşi îndeplinească datoria şi responsabilităţile la care a fost chemat au făcut din Lupaş şi un preot iubit de către cei pe care i-a slujit cu devotament şi pentru ale căror drepturi a luptat, de asemenea. Bun păstor, predicator şi orator deosebit, cunoscător desăvârşit al problemelor cu care se confruntau păstoriţii săi, va încerca să le fie fiecăruia un sprijin, îndemnându-i spre şcoală, cultură şi respectul faţă de tradiţie. În "Certificatul oficios" emis de către Arhiepiscopia Ortodoxă Română de la Sibiu pentru dovedirea calităţii de profesor şi protopop de Sălişte a lui Ioan Lupaş se preciza că "atât ca profesor, cât şi ca paroh şi protopop, părintele Lupaş a adus nepreţuite servicii Bisericii şi Neamului nostru", cum arată Nicolae Edroiu în lucrarea amintită.

Susţinător al studiilor de istorie naţională, la Cluj

Perioadele de detenţie, de la începutul secolului al XX-lea şi cea din perioada comunistă se dovedesc a nu fi stăvilit avântul creator al lui Ioan Lupaş care creează sau concepe o parte din operele sale viitoare, chiar şi în aceste condiţii vitrege. Prin activitatea sa bisericească şi culturală de dinaintea Marii Uniri, el a influenţat înfiinţarea Institutului de Istorie Naţională în cadrul Universităţii din Cluj, acesta fiind un vis mult dorit, dar neîmplinit al intelectualilor români ardeleni, dar care nu

s-a putut concretiza din cauza împrejurărilor istorice şi politice, această instituţie rămânând peste veacuri un etalon în studiul istoriei pe plan naţional. Prin abordarea unor teme istorice inedite până în acel moment şi prin coordonarea apariţiei a zece volume din Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, Ioan Lupaş a contribuit decisiv la progresul istoriografiei româneşti şi la evidenţierea unor aspecte ale istoriei noastre naţionale, ce până atunci nu au fost sau nu au vrut să fie evidenţiate. Ca dovadă a valorii acestor studii şi publicaţii, multe dintre ele sunt republicate şi la începutul secolului al XXI-lea.