Iosif, fiul patriarhului Iacob, prefigurarea lui Hristos

În viaţa de credinţă, lumină şi har a Bisericii Ortodoxe, Săptămâna Mare sau a Patimilor are o semnificaţie duhovnicească deosebită. Ea rememorează în conştiinţa fiecărui credincios principalele momente ale jertfei mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, iar prin cântările şi slujbele rânduite în cuprinsul ei suntem transpuşi şi noi în „vremea aceea“, vremea dăruirii Fiului lui Dumnezeu pentru viaţa şi mântuirea întregii creaţii.

La fiecare denie din Săptămâna Mare, suntem călăuziţi de una sau mai multe persoane sfinte, în care găsim modelul de care avem atâta nevoie pentru a ne regăsi pe noi înşine şi pentru a-L căuta pe Hristos Mântuitorul nostru, Care ne aşteaptă să ne facă părtaşi Învierii Sale.

Legat de motivaţia alegerii lui Iosif ca personaj pomenit la sinaxarul zilei de luni din Săptămâna Patimilor, Nicolae Preda, doctor în Liturgică, subliniază că fiul patriarhului Iacov preînchipuie pe Hristos Domnul. „La începutul săptămânii Sfintelor şi Mântuitoarelor Patimi, Biserica a aşezat ca pildă persoana lui Iosif cel frumos, nimeni altul decât fiul patriarhului Iacob din Vechiul Testament. Aruncat în fântâna seacă, la fel cum Hristos a fost pus în mormânt, Iosif iese biruitor asupra păcatului, care este simbolic reprezentat de Egipt. Hristos este şi el biruitor aupra Egiptului duhovnicesc, adică asupra lumii păcatului. Haina muiată în sânge, care i-a fost înapoiată patriarhului Iacov, simbolizează mantia roşie pe care a îmbrăcat-o Mântuitorul în timpul Patimilor Sale. În timpul foametei, Iosif a dăruit poporului din care ieşise grâu şi hrană. Hristos a oferit, şi El, tuturor celor dornici de viaţă veşnică Trupul şi Sângele Său. El este Cel Care hrăneşte întreaga umanitate la fiecare Sfântă Liturghie, care rememorează în chip tainic, nesângeros, Jertfa Mântuitorului de pe Crucea Golgotei“.

Iosif cel vândut de fraţii săi

„Numele de Iosif, în originalul ebraic «Yoséf», înseamnă «El (Domnul) adaugă». Acesta a fost cel de-al unsprezecelea fiu al patriarhului Iacob şi cel dintâi al Rahilei. Născut în Haran, Iosif, supranumit şi Iosif cel frumos, a fost preferatul tatălui său. Iosif era cel mai înţelept şi cel mai ascultător dintre fii lui Iacob. Fraţii lui, invidioşi, îl închid într-o fântână seacă şi îl vând unor negustori madianiţi cu 30 de arginţi. Sfântul Andrei Criteanul menţionează în Canonul cel Mare că Iosif «de cei de un sânge a fost dat, a fost vândut în robie dulcele suflet, cel drept, spre închipuirea Domnului». Madianiţii, la rândul lor, îl vând lui Putifar, dregător şi comandant al gărzii la curtea lui Faraon. Învinuit mai târziu, pe nedrept, de soţia acestuia că ar fi încercat să o seducă, Iosif este întemniţat“, aminteşte PS Visarion, Episcopul Tulcii.

Dar Iosif, om al lui Dumnezeu, primeşte darul tâlcuirii viselor. Astfel, îl ajută pe Faraon să înţeleagă voia lui Dumnezeu şi devine mai marele casei lui Faraon, al doilea în demnitate după acesta. Iată cum Iosif, vândut de fraţii săi, datorită curăţiei şi blândeţii sale, ajunge într-o ţară străină, în Egipt, devenind un mare dregător.

„Răul pe care mi l-aţi făcut voi, Dumnezeu mi l-a transformat în bine“

Iosif primeşte pe fraţii săi, care vin în Egipt după o foamete cumplită în Ţara Sfântă, cărora le oferă hrană fără bani. Voia lui Dumnezeu a făcut să fie recunoscut de fraţii lui, cărora le spune: „Răul pe care mi l-aţi făcut voi, Dumnezeu mi l-a transformat în bine“.

Iată deci, cum Iosif, vândut fiind de fraţii săi, devine protectorul şi salvatorul întregului popor iudaic. Acum, în prima zi a Săptămânii celei Mari, asemenea lui Iosif, cel cu chip frumos, înainte de a-L regăsi pe Hristos cel mort şi înviat, trebuie să ne regăsim fraţii, chiar şi pe cei care ne-au greşit şi ne-au făcut rău într-un fel, cărora să le răsplătim cu bine.

Părinţii Bisericii au arătat cu generozitate că Vechiul Testament abundă în prefigurări, în trimiteri la Hristos, la moartea şi învierea Sa. Sfântul Irineu al Lyonului († 202) vede în Hristos pe „Cel ce a navigat cu Noe în corabie, l-a condus pe Avraam, a fost legat cu Isaac, a călătorit cu Iacob, a fost vândut asemenea lui Iosif; El este păstorul celor ce s-au mântuit“.

Sfântul Andrei Criteanul, în Canonul cel Mare, spune şi el că „de s-a şi sălăşluit în groapă oarecând Iosif, Stăpâne Doamne, dar spre închipuirea îngropării şi a scuipării Tale a fost aceasta“.

„Cu adevărat Iosif a fost un prototip al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În cele petrecute cu Iosif s-a arătat mai întâi prefigurarea chenozei Mântuitorului, Care, făcându-se om, S-a făcut fratele celor de pe pământ. După cum Iosif a pătimit chinuri şi închisoare pentru că nu a cedat ispitelor din partea egiptencei, tot aşa a ajuns şi Hristos să sufere pentru mântuirea noastră. Aşa cum Iosif a fost vândut de fraţii săi pe 30 de arginţi, tot aşa şi Domnul a fost vândut de Iuda şi dat în mâinile celor fărădelege.

Aşa cum Iosif a fost aruncat într-o fântână adâncă, tot aşa şi Hristos a fost pus în mormânt, de unde a înviat a treia zi. Precum Iosif s-a descoperit fraţilor săi, pe care i-a iertat de cele ce-i greşiseră, tot aşa şi Mântuitorul, după Învierea Sa, Se arată apostolilor şi îi iartă pe cei ce L-au răstignit, rugându-se pentru ei“, subliniază PS Episcop Visarion.

„Să ne împodobim şi noi sufletele cu alesele virtuţi“

Având drept model pe Iosif cel frumos la chip şi la suflet, care a fost cu adevărat prototip al lui Hristos Mântuitorul, se cade să ne împodobim şi noi sufletele cu alesele virtuţi ale curăţiei, smereniei, ascultării şi blândeţii, ca să dobândim o viaţă nouă şi sfântă.

Să ne străduim să fim alături de Domnul Hristos acum în aceste zile ale suferinţei şi Patimilor Sale, ca să ne putem bucura din plin de strălucirea şi lumina Sfintei Învieri, dimpreună cu toţi drepţii şi sfinţii bineplăcuţi Lui din neam în neam.

▲ Au început Deniile

Aseară au început Deniile. Deniile încep duminică seara, cea dintâi fiind de fapt Utrenia zilei de luni, care însă nu se mai săvârşeşte dimineaţa, după cum o arată denumirea slujbei (Utrenia - slujbă de dimineaţă), ci seara, în ajunul zilei respective. Cuvântul denie, care provine de la slavonescul „vdenie“, înseamnă priveghere sau slujbă nocturnă. Denumirea de denie pentru Utreniile din Săptămâna Sfintelor Patimi s-a împământenit tocmai pentru faptul că ele se săvărşesc seara sau, ca la mănăstire, către miezul nopţii, pentru a fi în concordanţă cu ceea ce menţionează troparul: „Iată, Mirele vine în miezul nopţii...“. „Denia, deşi este o specie de Privegehere, diferă de ceea ce Tipicul numeşte propriu-zis Priveghere, deoarece Privegherea presupune Utrenia unită cu Vecernia şi Litia, pe când Denia este Utrenia simplă, a zilelor de rând. Rânduiala Deniilor (în special a Utreniei din Săptămâna Sfintelor Patimi) e una specială, şi nu seamănă nici cu Utrenia din zilele de rând din cursul anului bisericesc, nici cu cea a sărbătorilor bisericeşti. Deniile au în structura lor cântări, rugăciuni şi rituri specifice care nu se mai întâlnesc altă dată în cursul anului bisericesc. Ele urmează structura Utreniei zilelor de rând din Postul Mare, unde cântarea „Dumnezeu este Domnul“ este înlocuită cu „Aliluia“. A doua noutate este rostirea Evangheliei, care presupune ca, înainte de citirea ei, preotul să îmbrace felonul.

Specifice Deniei, vorbind mai ales despre prima dintre ele, care se săvârşeşte duminică seara, sunt două cântări foarte cunoscute: troparul „Iată, Mirele vine...“ şi luminânda „Cămara Ta, Mântuitorule“.

„Troparul «Iată, Mirele vine» se cântă de duminică seara până marţi seara inclusiv, iar luminânda «Cămara Ta, Mântuitorule» de duminică seara până miercuri seara inclusiv“, ne-a spus dr. Nicolae Preda.

Slujbele cu „Aliluia“ în loc de „Dumnezeu este Domnul...“ sunt specifice astăzi numai Postului Mare. În afara Postului Mare, există doar câteva zile când avem „Aliluia“ în loc de „Dumnezeu este Domnul“ (în special Sâmbetele morţilor, adică Moşii de vară şi de iarnă). Specific Deniilor este, de asemenea, citirea rugăciunii „Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău...“ imediat după Psalmul 50. Rugăciunea aceasta o găsim şi la Litie şi ea se citeste şi în Duminicile Triodului, la Utrenie, înainte de ecfonisul: „Cu mila şi cu îndurările...“, dacă seara nu s-a făcut Litie. Apoi, ca noutate, apare Tricântarea, şi nu Canonul normal alcătuit din opt cântări. Sfârşitul Deniilor este ca al Utreniilor din zilele de rând din Postul Mare.

Potrivit liturgiştilor, Deniile din Săptămâna Patimilor, în forma lor actuală, reprezintă culmea unei evoluţii liturgice care are drept temelie rânduielile deja existente la Ierusalim, în secolul al IV-lea, descrise şi de peregrina spaniolă Egeria (Silvia). Simbolismul liturgic va apărea mult mai târziu (abia după secolul al VIII-lea). Deniile în forma lor actuală (şi mă refer aici în primul rând la rânduiala slujbei), înfăţişează două aspecte diferite: pe de o parte realismul şi practica liturgică a secolelor primare de la Locurile Sfinte (Ierusalim), dar şi veşmântul simbolic pe care aceste rânduieli îl vor îmbrăca mult mai târziu, graţie geniului liturgic de sorginte constantinopolitană, după cum ne-a explicat Nicolae Preda.

Deniile sunt calea prin care putem urma pe Hristos în chip spiritual în drumul Lui spre Cruce şi apoi spre Învierea din morţi. Nu putem merge la Locurile Sfinte, dar avem Biserica, iar aici citirile şi cântările ni-L fac prezent pe Hristos în suflete. Iosif este unul dintre chipurile simbolice care Îl anunţă pe Hristos, apoi pilda fecioarelor ne învaţă atitudinea cu care trebuie să întâmpinăm pe Mântuitorul. Femeia desfrânată e chipul umanităţii căzute, dar şi pocăite, care prin iubire primeşte iertarea. Toate acestea pentru a însoţi simbolic, dar adevărat, pe Hristos pe drumul Golgotei.