În Duminica a 30‑a după Rusalii, Preasfințitul Părinte Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei, s‑a aflat în mijlocul credincioșilor din Parohia Halânga, Protopopiatul Drobeta, unde a săvârșit Sfânta
Jertfa Fiului lui Dumnezeu, darul mântuirii oamenilor
Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel („plata păcatului este moartea“ - cf. Romani VI, 23 - cf. Iacov I, 15; I Corinteni XV, 22). Nu trebuie să se creadă că Adam şi Eva şi-au atras această pedeapsă pentru că au mâncat dintr-un anumit pom purtător de nenorociri şi de moarte, ci numai pentru că au călcat porunca dumnezeiască. Sfântul Atanasie cel Mare ne spune în acest sens că Dumnezeu „fiindu-I milă de neamul nostru şi înduioşându-Se de slăbiciunea noastră şi mişcat de stricăciunea noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra noastră, ca să nu piară ceea ce a făcut şi ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui, (Fiul) Îşi ia trup şi acesta nu deosebit de al nostru … şi dă morţii propriul Său Trup“. Astfel, Dumnezeu a arătat oamenilor marea Sa dragoste ce le-o poartă, când pentru ei şi a lor mântuire L-a trimis pe Fiul Său în lume ca om, dându-L morţii pe cruce. Despre această iubire ne vorbeşte Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume: „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan III, 16).
Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea că „dacă Fiul lui Dumnezeu a deplasat, prin naşterea ca om din Fecioară, legea rigidă adusă de păcat, iar prin Înviere S-a ridicat peste puterea morţii, ca altă formă a legii rigide a materiei trupului în viaţa de după Înviere a Sa şi a noastră, ne ridică deplin la libertatea faţă de legile materiei, de sub robia lor“ (Dumitru Stăniloae, „Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului“, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 101). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel le vorbeşte celor din Roma, arătându-le: „Fiul lui Dumnezeu a primit ca om patimile vremii de acum, sau ale morţii de bunăvoie, pentru a Se ridica la slava sau biruirea acestora. Iar de ne însuşim şi noi, cu răbdare şi cu credinţa în El, pătimirile Lui, ne vom împărtăşi şi noi de slava Lui în veşnicia viitoare. Căci, prin această pătimire cu Hristos, devenim şi noi fii ai lui Dumnezeu împreună cu El, deci şi moştenitori ai puterii Lui, nemaifiind robi. Şi aceste pătimiri sunt prea mici faţă de marea slavă la care vom ajunge prin ele. Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună ne şi slăvim. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi“ (Romani VII, 17-18). Acea slavă o păstrează firea noastră ca o nădejde, chiar dacă a pierdut-o prin păcat, căci natura universului arată că este făcută pentru a nu pieri, pentru nestricăciune, ca să se arate şi în slava nepieritoare a oamenilor, când se vor descoperi ca fii liberi şi nemuritori ai lui Dumnezeu. (Pr. Vasile Popescu)