Lăcaşul de rugăciune al vârstnicilor din Sibiu

Cel mai vechi lăcaş de cult din Sibiu, ridicat la sfârșitul secolului al 18-lea, este în prezent o importantă biserică ortodoxă din oraș, locul unde vârstnicii din vechiul cămin-spital al cetății își găsesc alinare sufletească. Aici primesc Sfintele Taine și se roagă pentru cei care le-au fost o viață alături, iar acum se odihnesc în Împărăția cerească.

Biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” sau „Biserica Azilului”, cum este cunoscută în Sibiu, este lăcaş de rugăciune pentru cei aproape 100 de vârst­nici îngrijiți în unitatea de asistență socio-medicală din vechiul azil al oraşului, întemeiat pe locul unde a existat un așezământ medical încă din secolul al 18-lea. Aflată în incinta unității de îngrijire a vârstnicilor, este un simbol pentru comunitatea sibiană, un monument al spiritualității și al filantropiei din cetatea transilvăneană, locul unde până în zilele noastre vârstnicii și bolnavii își găsesc liniștea sufletească atât de căutată în anii împovărători ai senectuții. 

La Sfânta Liturghie săvârșită duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare, dar și în alte zile, se umple de vârstnici ai căminului, dar și de credincioși care locuiesc în apropiere sau mai departe și vin să se roage împreună cu bunicii din așezământul sibian. Din nefericire, nu toți vârstnicii mai au puterea fizică pentru a veni la sfintele slujbe. Pentru cei țintuiți la pat, alinarea vine prin spovedanie, împărtășanie și rugăciune la căpătâiul lor. „Sunt paroh aici din anul 2020, chiar de la începutul pandemiei. A fost o perioadă mai dificilă în ceea ce privește accesul în azil, dar acum s-a revenit la normalitate. Sunt vârstnici care pot să meargă și vin la slujbele noastre, iar pentru restul mergem la ei în cămin ca să-i spovedim, să-i împărtășim, atunci când sunt chemat. Merg la ei mai ales în posturi, dar și în afara posturilor. Săvârșim slujba Sfântului Maslu periodic și vin vârstnicii pentru a se ruga împreună cu noi. Duminica și în sărbători facem Sfânta Liturghie, seara facem Vecernie, apoi Litie, dacă este sărbătoare mare. De asemenea, săvârșim Sfânta Liturghie și luni dimineața, iar miercuri seara facem Vecernie, un acatist sau un paraclis. În cămin sunt prezent ori de câte ori sunt solicitat de vârst­nici sau de personalul azilului”, ne-a spus preotul paroh Ioan Ersiliu Pop.

„Se bucură foarte mult când ne văd”

Pastorația vârstnicilor internați în unitatea de asistență socio-medicală din Sibiu are diferite provocări și presupune multă implicare în a-i ajuta pe bunicii de aici să treacă peste încercările sufletești provocate de pierderea partenerului de viață, de îndepărtarea de familie, de boli, de tot felul de suferințe. Îngrijiți ca la carte de personalul căminului, vârstnicii nu duc lipsă de nimic din cele materiale. Au mare nevoie, însă, de alinare sufletească, de o vorbă bună și de atenția celor din jur. „Sunt tot felul de provocări în pastorația vârstnicilor. Mulți sunt bolnavi, alții sunt fără aparținători, sunt aduși aici și intră în depresie când realizează că sunt la un cămin. Încercăm să-i ajutăm cum putem, alături de personalul medical. Am organizat colecte de Crăciun și de Paști pentru a le duce daruri, câte o atenție. Ei au tot ce trebuie aici, dar se bucură când le oferim ceva. Mai sunt credincioși care fac parastase și oferă masa pentru vârstnici. Ei se bucură foarte mult când ne văd și când îi vizităm. Sunt mulți preoți din parohiile din oraș care organizează activități de acest fel. De fiecare dată când mi se cere, merg la ei. Sunt familiile sau aparținătorii care ne mai solicită să-i vizităm și să ne rugăm pentru ei”, ne-a mai spus preotul Ioan Ersiliu Pop.

Presbitera, asistent social la cămin

De un real ajutor pentru vârstnici și pentru pastorația lor este doamna preoteasă Liliana Pop, asistent social în cadrul căminului. Pe lângă activitatea obișnuită de asistent social, care implică realizarea documentației pentru internări, sesiuni de informare pentru oamenii care vor să se interneze, sesiuni de evaluare a asistaților, menținerea legăturii între asistat și aparținător, presbitera Liliana Pop ajută mult vârstnicii și în privința nevoilor lor sufletești: „Trebuie să vorbești cu ei, să vezi ce nevoie au. Mă ajută că sunt preoteasă, deși eu nu le-am spus asta, dar au aflat și au fost foarte fericiți. Cred că dacă sunt preoteasă sunt aplecată spre partea spirituală și că am mai multă compasiune, mai multă dragoste, s-au gândit ei, dar nu știu dacă este neapărat asta. Eu îi iubesc oricum. Când am fost în concediu, efectiv îmi lipseau și simțeam nevoia să mă duc să-i văd. Și când am venit la biserică după concediu, mai fugeam să-i văd”. 

Liniștea adusă de sfintele slujbe

În fiecare zi alături de bunicii din cămin, doamna preoteasă Liliana Pop a clădit legături sufletești deosebite cu mulți dintre vârstnici, legături care au depășit relația profesională dintre asistentul social și beneficiar. Pentru mulți dintre vârstnici, doamna preoteasă, părintele paroh, personalul de la azil formează o familie de care se atașează și în care doresc să petreacă mult timp. „Cu o parte dintre ei am legături speciale. Este o legătură frumoasă și câteodată este copleșitor, pentru că-i vezi că sunt mulți neputincioși, suferinzi și nu este foarte plăcut psihic, te încarci negativ, dar te bucuri că poți face ceva pentru ei. Dacă sunt zile în care nu ajung la ei, pentru că am documente de făcut, mă întreabă apoi ce am făcut de nu i-am vizitat. Vezi că le aduci bucurie și îți dai seama că ai devenit o necesitate pentru ei. Te bucuri că poți face bine și este un lucru extraordinar. Pentru unii contează foarte mult partea spirituală și chiar ne mobilizăm cu părintele și mergem, facem liste cu cei care doresc să se spovedească, să se împărtășească, mergem prin azil și facem lucrurile astea. Uneori, mai cere familia asistența religioasă, dar sunt beneficiari care sunt conștienți de partea spirituală și trebuie să facă lucrul ăsta, au fost învățați în familie de mici să se spovedească, să se împărtășească. Unele bunicuțe și bunici vin la biserică și le place tare mult, le place să stea la slujbă. Ne spun că se liniștesc, că le place în biserică, le dă așa, o liniște, și abia așteaptă să vină duminica pentru a veni la biserică. Vin la biserică, aprind o lumânare pentru soț sau pentru soție și le dă o liniște și o bucurie acest lucru. Oricât de bine ar fi la azil, au mâncare, au tot ce le trebuie, le lipsesc casa, familia, cei dragi. Găsesc alinare la biserică, în noi, sau în personal”, ne-a mai spus Liliana Pop.

Mănăstire, spital, azil

Așa cum am menționat deja, Biserica „Sfântul Dimitrie” sau „Biserica Azilului” din Sibiu datează încă din secolul al 18-lea și este cel mai vechi lăcaş de cult din cetatea transilvăneană. Conform datelor oferite de lucrările de specialitate, și amintim aici volumele „Spitalul medieval din Sibiu” și „Spitalul şi Biserica Spitalului din Sibiu, sec. XIII-XVIII”, scrise de Petre Beşliu Munteanu (Sibiu, 2008, respectiv 2012), în clădirile de aici au funcționat de-a lungul timpului așezăminte medicale, religioase și de îngrijire a vârstnicilor. Un document de la 1292 menționează existența unei case-domus folosită drept spital şi unde fraţii cruciaţi din Ordinul „Sfântul Duh” îi ajutau pe cei aflați în suferințe. 

Lăcaşul mai este menționat în documente din secolul al 15-lea, iar mai apoi în secolul al 18-lea, într-un document semnat de preotul paroh Daniel Filtsch, care consemna că biserica spitalului era destinată bolnavilor, călătorilor şi negustorilor care cu greu găsesc loc în celelalte biserici. A existat aici și un cimitir despre care unii istorici cred că a fost primul din cetatea transilvăneană, iar lăcaşul de cult ar fi fost cea mai veche biserică a coloniștilor germani.

Zidirea lăcaşului de cult de către comunitatea monahală menționată mai sus a presupus eforturi materiale deosebite. La început, monahii au construit un lăcaş din lemn. Biserica de zid a fost ridicată ulterior. Se păstrează anumite date care ne duc cu gândul la reparații și renovări, dar și la trecerea acesteia în comunitatea protestantă-evanghelică. Astfel, pe tencuiala arcului din Altar apare anul 1761. De asemenea, pe clopotul bisericii este inscrip­ționat anul fabricației, 1509. 

La 1906, lăcaşul a fost cedat Primăriei Sibiu și, pentru o lungă perioadă de timp, nu s-au săvârșit slujbe religioase. Aici aveau loc reprezentații artistice, expoziții de pictură sau fotografie. Abia în 2010, după ani de discuții referitoare la importanța lăcaşului de cult pentru oraș, zidirea avea să redevină o biserică în adevăratul sens al cuvântului. Arhiepiscopia Sibiului a primit din partea autorităților dreptul de folosință a lăcaşului. De fapt, încă din 1988 fusese amenajată o capelă ortodoxă în incintă. Din 2010, însă, bisericii îi este arondată și o parohie. Desigur, lăcaşul a fost renovat și înfrumusețat încât să se poată săvârși cultul ortodox. În 31 octombrie 2010, lăcaşul de cult era sfințit de Înaltpreasfințitul Părinte Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului, alături de Preasfințitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii.

Așa cum am subliniat, la momentul sfințirii, preoții care slujeau aici și s-au ocupat de renovarea și transformarea clădirii într-un lăcaş de cult ortodox. Dintr-o ruină s-a reușit, cu mari eforturi, ca zidirea să devină o mireasă a lui Hristos. Între lucrările importante amintim reparațiile capitale în Sfântul Altar, la balcoane și la amvon, pavajul interior, precum și reparații exterioare și așezarea unei cruci pe turlă. Zidirea avea să-și reia după ani întregi misiunea de a oferi vârstnicilor de la azilul sibian posibilitatea să participe la slujbe religioase într-un lăcaş de cult aproape de căminul unde își trăiesc ultimii ani ai vieții. Biserica a redevenit ceea ce a fost încă de la început, cu secole în urmă: alinare sufletească și sprijin pentru bătrâni, iar lucrarea de pastorație și grija avută de actualul preot paroh și de doamna preoteasă pentru vârst­nicii căminului ne arată chemarea pe care toți credincioșii o au în permanență de a fi alături de bătrânii din familie și din comunitățile noastre.