Lăsaţi copilăria să vină la mine şi n-o opriţi...

Nu neapărat pentru că sunt născut în satul copilăriei universale - Humuleştiul lui Creangă -, ci şi pentru că noi, oamenii, tindem mereu spre copilăria primordială a umanităţii - fericirea Edenului - simt nevoia să mă adresez copiilor, tinerilor, tuturor celor care păstrează în suflet o firimitură de copilărie.

Luaţi aceste gânduri ca pe un cadou pe care trebuie să ni-l facem fiecare, în preajma sărbătorilor de iarnă: reîntoarcerea în copilărie.

Aflat acum la vârsta maturităţii, copleşit de gândurile ce frământă un preot ortodox la acest secularizat început de secol XXI, ceremonios declar acum că mi-e dor, mi-e tare dor de copilărie.

Pentru a putea să rămânem oameni până la capăt, acum, când viaţa ne îndepărtează pe unii de alţii şi chiar de noi înşine, avem nevoie să ne hrănim cu neprihănita copilărie.

Zilele trecute, Justin, un băieţel de vreo 10 ani, pentru o poznă a vârstei a fost pedepsit de tatăl său cu câteva nuieluşe la spate. Nu s-au uscat bine lacrimile de pe obrajii puştiului când, cu braţele dragostei deschise, a sărit la grumazul tatălui, sărutându-l. Drăgăstoasa, iertătoarea copilărie...

Într-o lume în care criza financiar-economică pune stăpânire pe aproape oricine, când materialismul pragmatic îi copleşeşte pe mulţi, vreau să reînvăţ să mă mulţumesc cu puţin. Am mereu pe retină copii care, conform unui frumos obicei al pământului, merg înaintea preotului strigând „Chiraleisa Doamne!“, şi-i văd ţinând în mână trăistuţa plină cu colăcei, nuci şi mere îngheţate de gerul proverbial al Bobotezei, şi-i văd aşa de mândri şi mulţumiţi, de parcă acolo, în trăistuţa lor, s-ar afla toată bogăţia lumii!

Bogata, îmbelşugata copilărie...

Într-o lume în care tehnicile de tot felul, maşinile şi câte alte creaţii ale minţii omeneşti ne uşurează şi înfrumuseţează viaţa, mi-e dor de cercul pe care îl alergam pe uliţele prăfuite ale copilăriei, de săracele pietre cu care jucam „Poarca“, sau „Iţele“, sau câte şi mai câte. Mi-e dor de căruţa lui Moş Toma Cristea, de inima căreia ne agăţam şi, mergând câţiva zeci de metri, aveam impresia că am fost în cel mai luxos automobil al puternicilor lumii.

Zburdalnica, jucăuşa copilărie...

Acum, când mass-media ne bombardează cu stresul unei lumi ce pare-n agonie, când toţi au pretenţia că ştiu, se ceartă şi luptă doar pentru adevăr, mi-e dor să ascult şi poveşti cu zmei, cu Feţi-Frumoşi şi cu cireşe furate de la mătuşa Măriuca.

Visătoarea copilărie...

Într-o lume în care mulţi nu vor sau nu pot să deosebească binele de rău, adevărul de minciună, mi-e dor de ochii mari ai copilăriei unde, privind, să te scalzi în sinceritate şi nepătimire.

Nevinovata copilărie...

Astăzi, când bucuriile în viaţă sunt tot mai puţine, aş vrea să mă mai bucur ca atunci când găseam ciorăpei noi în ghetuţele curate şi cuminţi ce îl aşteptau pe Moş Nicolae. Să mă bucur şi să cred că şi la mine va veni, iarăşi, darnicul Moş Crăciun. Iar eu, emoţionat, să-i recit poezia „Căţeluş cu părul creţ...“, cu ferma convingere că n-a mai auzit-o niciodată, de la nimeni. Aş vrea să am iarăşi bucuria aceea când, venind acasă cu primul 10, am crezut că am pus stăpânire pe toată ştiinţa lumii.

Dulcea, „naiva“, bucuroasa copilărie...

Acum, când secularizarea şi raţiunea pun stăpânire pe tot mai multă lume, mi-e dor de lacrima copilului când, pentru prima dată, am fost alături de Golgota lui Iisus, într-o seară de joi a patimilor Sale.

Sarea acelei lacrimi, de pe obrazul credincioasei copilării, îmi dă şi acum gust existenţei.

Sentimentala copilărie...

Au trecut peste mine şi vremuri, şi păcate, şi înălţare, şi smerenie, şi luptă, şi căutări, şi certitudine, că multe trec peste sufletul unui preot.

A trecut de demult, dar parcă mai ieri, neuitata copilărie.

Trecătoarea copilărie...

Iată de ce mi-e dor fantastic de copilărie. Dor... intraductibil dor... Vreau să redevin măcar pentru o zi copil, ca să mă simt om întreg.

De-aceea, încercând să trimit aceste gânduri proprie-mi copilării, Te rog pe Tine, Doamne, trimite-mi o feliuţă, o firimitură măcar din copilărie, cu care să-mi hrănesc sufletul.

Tu ştii că se găseşte acolo, în inima, în mintea, în sufletul oricărui copil. Sau care n-a uitat să fie copil.

Spre a ne înveşnici, ne-ai învăţat şi ai spus: „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi, căci a lor este împărăţia cerurilor!“.

Îmi permit să parafrazez şi să vă rog şi pe voi, cei care v-aţi înveşnicit în suflet de copil: lăsaţi copilăria să vină la mine şi n-o opriţi!

Nu vreau să pierd împărăţia cerurilor!

Generoşi cum ştiu că sunteţi, eu o să aştept. Pe ea, iertătoarea, îmbelşugata, sentimentala, zburdalnica, bucuroasa, credincioasa, trecătoarea copilărie....