Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Lipscani, strada cu prinţi şi cerşetori

Lipscani, strada cu prinţi şi cerşetori

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Știri
Un articol de: Raluca Brodner - 11 Aug, 2010

Spectacolul bazarului bucureştean, cu pretenţii istorico-turistice, începe de la intersecţia străzii Lipscani cu bulevardul I. C. Brătianu, fix de la statuia legendarei Lupoaice ("Lupa Capitolina"), despre care se spune că i-ar fi alăptat pe Romulus şi Remus, întemeietorii Romei. Independent de timp şi loc, cortina nu cade niciodată peste această reprezentaţie realistă. Viaţa şi regulile de astăzi sunt aceleaşi cu viaţa şi regulile Lipscaniului de secol al XIX-lea. Nimic nu s-a schimbat, doar actorii-trecători poartă măşti diferite. În rest, lumea lui Caragiale îşi probează eternitatea.

Povestea amplasării copiei din bronz a celebrului monument "Lupa Capitolina" – oferită de municipalitatea Romei locuitorilor Capitalei încă din 1906 - este una demnă de spaţiul european capturat între graniţele României, şi este grăitoare pentru introducerea în atmosfera tragic-comediei, care se scrie în fiecare zi pe strada al cărui nume provine de la vechii negustori din Lipsca (Leipzig). Iniţial, statuia a fost ridicată pe un piedestal din piatră în incinta "Arenelor Romane" din "Parcul Carol I" (la 7 septembrie 1906), apoi (pe la 1908) în Piaţa Sfântul Gheorghe (cunoscută ca Piaţa Romei). În anul 1931, a fost mutată pe Dealul Mitropoliei. Vine la rând Piaţa Dorobanţi, care a găzduit statuia nomadă, începând cu anul 1965, pentru ca, din 1997 până în 2009, plimbăreaţa cu picioare de beton să-şi găsească loc în Piaţa Romană. În tot acest timp, monumentul a fost furat de câteva ori, regăsit mai apoi, iar acum poate fi admirat peste drum de magazinul Bucureşti, lângă noul pasajul pietonal de pe bd. I.C. Brătianu. Curat murdar, nene Iancule!

De la Voaleta tot înainte

"Nu pot simţi enorm şi nu pot vedea monstruos pe burta goală", îmi zic, şi cu ochii după un aluat răsucit caut o covrigărie. Dar dugheana insalubră, încovrigată, întârzie să apară. Deocamdată. Cu ochii în soare şi cu broboane de apă la tâmple, din raza statuii Lupoaicei îmi face cu ochiul …o patiserie şic, la fel de elegantă ca rochiile expuse în vitrina magazinului Voaleta din apropiere. Ţin o bagheta din graham în mână. Nimeresc într-o groapă înfundată pe jumătate cu pietriş. Când mă dezmeticesc, un sentiment de compasiune mă izbeşte în moalele sufletului. Privesc colţul de graham din podul palmei şi îmi pare rău că m-am lăcomit şi n-am avut mai întâi ochi pentru bătrânul care scotoceşte în tomberon, la doi paşi înaintea mea. Îl privesc lung, îi caut faţa, ochii măcar, dar cu greu îl pot "citi". Bărbatul pare să vorbească cu cineva. Mişcă buzele fără sunet. Aşteaptă. Nu respiră. Priveşte în gol. Afundă iarăşi capul în maldărul de resturi menajere. Nu vede deloc în jurul lui, aude doar zgomotul stomacului care nu-i dă pace.

Teatru ŕ la Ion Creangă

Iuţesc pasul cu ochii la porumbeii de pe "uliţa mare", la cei cocoţaţi pe clădiri, dar şi la mâna de guleraţi înaripaţi care zboară aproape de cer. Soarele s-a ascuns în nori. Pe strada Băcani (o ramificaţie, de dorit, pietonală), care porneşte din Lipscani, mărci străine de maşini sunt îngrămădite una în alta, ca nişte cărăbuşi pe tulpina unui fir de grâu.

Cadru dezolant: o clădire, recunoscută ca monument istoric (datat secolul al XIX-lea), dacă ar fi să dau crezare unei plăcuţe agăţate pe zidul umflat de ploi. Vizavi, încă supravieţuieşte un magazin de încălţăminte, modest, dar cu produse de bună calitate. Prin vitrină, pe deasupra unor sandale de damă, paşii vânzătorului se apropie de uşa de la intrare. "Ptiu, ce am uitat!", îşi izbeşte omul palma de frunte şi face stânga împrejur până ajunge la tejghea. Vânzătorii de pe Lipscani sunt români, însă nu toţi românii sunt patroni. Cei mai mulţi afacerişti sunt turci şi arabi, scumpi… şi la vedere.

"Ha, ha, ha, ha. Eşti tare, vere! La asta nu m-am gândit. Hai, să trăieşti!", icneşte din toţi bojocii un bătrânel îndesat într-un halat de mecanic. Doi bărbaţi şi o femeie îi ţin isonul de la o masă mică, rotundă, scoasă în faţa unui magazin cu de toate, vecin de-o viaţă cu Teatrul "Ion Creangă". Teatru? Teatru să fie. Cum păşesc în clădire, pe loc mă învăluie un miros înţepător de mobilă veche, care îmbălsămează tot holul. Nu e nimeni. Nici măcar paznicul. Intru şi gata. Stau câteva minute. Pe scenă curge o piesă de teatru, jucată de câţiva studenţi ai unei facultăţi particulare de actorie. După ce închid uşa fără zgomot în urma mea, în minte îmi răsună răspunsul tânărului de pe scenă: "Cu ce mă ocup? Nici eu nu prea ştiu, doamnă, cu ce mă ocup".

"Hai înăuntru că se răceşte supa"

Replica tânărului actor, mai grav, dezolarea lui, o regăsesc pe stradă, într-o piesă de teatru mult mai dură. Pe feţele unor tineri citesc o stare de apatie, de lene şi dezgust. Bat strada în sus şi-n jos, doar-doar o trece timpul mai repede. Nu sunt singurii. La fel fac şi bătrânii. Previzibili, sunt uşor de citit, asemenea unor cărţi de vacanţă frunzărite pe malul mării.

Nenea Ion este agent de pază la o firmă privată şi păzeşte o bucată de pământ pe Lipscani 32-34. Printr-o portiţă larg deschisă se văd vestigii istorice, mărturii din cărămidă roşie ale existenţei de demult a unor pivniţe ce au aparţinut unor negustori, după cum aflu de la domnul Gheorghe Mănucu Adameşteanu, şeful Secţiei de arheologie a Muzeului municipiului Bucureşti. Nenea Ion spune că dincolo de gardul înalt, pe care îl păzeşte, se va ridica un hotel "de patru, cinci stele, nu ştiu eu exact".

Agentul de pază e trecut de 50 de ani, e uscat ca un salam de Sibiu, dar are ochii vii. Tot amărât rămâne. Pentru o brumă de bani se lasă de bună-voie pradă găştilor de ţânţari, care mănâncă din el toată noaptea, sub baraca din pal cu acoperiş, cu trei pereţi, dar fără uşi şi ferestre. În timp ce îmi spune ba de una, ba de alta, apare consoarta - rotofeie, mică, hotărâtă. Mă priveşte cu o sprânceană ridicată şi se adresează luâ neaâ Ion: "Tot aici? Tot aici. Ce să faci şi tu, mai vorbeşti, mai una, mai alta. Hai înăuntru că se răceşte supa".

"A dat criza şi în muzică, zău!"

Femeia aruncă capul peste umăr şi rămâne cu ochii înţepeniţi spre mine. Intru în primul magazin cu rochii de mireasă, mă prefac interesată de un tul, de o diademă. La scurt timp, roşcovana se întoarce dincolo de gard, în baracă, şi mă lasă în plata mea. Ca să îmi vină sufletul la loc îmi cumpăr un covrig de la o dugheană din apropiere.

Schimb registrul. Nenea Gigi e muzicant. Cântă la vioară, după ureche, şi se acompaniază cu o tamburină pe care o bate sacadat cu piciorul stâng. S-a instalat cu toate bocceluţele peste drum de Banca Naţională. Spune că e cea mai bună zonă, pentru că e locul oamenilor cu bani. "Cânt, dar cânt degeaba. A dat criza şi în muzică, zău", zâmbeşte cu amar Gigi violonistul. N-ar cânta, că îi vine mereu să plângă, dar are mulţi nepoţi, chirie de plătit, o viaţă de trăit şi alte câteva de întreţinut. Se arată convins că "omul harnic nu moare de foame, cu tot cu criza asta economică, chiar dacă va fi să ne impoziteze fumul de la horn, cum a fost odată".

N-am când să mă plictisesc. O clipă de neatenţie m-ar fi costat un picior. Dacă nu mă retrăgeam la timp, şoferul unei maşini pline cu saci de ciment ar fi trecut peste mine fără nici cea mai mică zvâcnire de conştiinţă. Scuza lui probabilă: "N-am, domâle, oglindă retrovizoare, cum s-o văd?"

Soare, cocktail, Bubico

Aproape de capătul străzii, apare soarele. Cum privesc drept înainte, cu spatele la Banca Naţională, văd biserica Mănăstirii Stavropoleos, construită în 1724 de către călugărul grec Ioanichie în stil brâncovenesc.

Doi tineri asiatici îmi distrag atenţia; într-o coreeană cu accente englezeşti cer bani pentru copiii români nevoiaşi şi îmi flutură pe sub nas câteva felicitări confecţionate manual. Înţeleg că fac parte dintr-o organizaţie internaţională, cu filială în Bucureşti. Mai multe nu pot să înţeleg… La fel cum nu pot înţelege nici gestul domnişoarei, cocoţată într-un scaun la o terasă plină ochi, de a-şi scoate patrupedul la o cafea. Parol, e chiar Bubico! Nenea Iancule, păzea, s-a întors moda! Vremurile sunt aceleaşi, numai matale ne lipseşti să faci haz de necaz. Ce i-ai mai înţepa cu "fineţurile" ironice pe băieţii şi fetele de Dorobanţi. Cum, nu ştii cine sunt? E mult de vorbă, îţi spun doar că îi găseşti, mai nou, pe Lipscani la, citez, un "cocktail super", într-un "pub mişto", cu o "gaşcă cool", vorbind despre "lucruri naşpa".

Poezia străzii: însăşi viaţa

Dacă ar fi să consult părerea unui artist, paradoxurile de tot felul, mizeria, eleganţa, opulenţa, cuminţenia, lipsa bunului-simţ, toate acestea fac parte din poezia străzii, fie că este vorba de Lipscani, sau de oricare altă stradă din Bucureşti, chiar din România. Pentru cei care trăiesc pe stradă sau pentru aceia care se hrănesc din obolul străzii, realitatea nu mai are iz poetic. Pe de altă parte, aceeaşi realitate, care îţi sare în ochi la o primă vedere, nu ar trebui să aibă putere de generalizare.

Ascultându-i pe cei doi oameni – Gigi, violonistul, şi Ion, agentul de pază, - realizez că în viaţă nu se întâmplă mereu aşa cum ai vrea să fie şi că ceea ce contează este intenţia şi efortul de a face ceva, cât de puţin, pentru o viaţă demnă, fără compromisuri. Însă nu toţi oamenii sunt asemenea celor doi, cu atât mai puţin părinţii lui Nicu.

Zdrenţe şi bani

Nicu este un copil de 9 ani, locuieşte la etajul al treilea al unei case de pe Lipscani şi îi plac mult gogoşile cu brânză şi iaurt. Mă îndeamnă şi pe mine să comand acelaşi meniu de la patiseria din capătul Lipscaniului, aproape de Calea Victoriei: "Ia şi tu, că gogoaşa ţi-o dă gratis!" Cât e ziua de mare, Nicu umblă încoace şi-n acolo fără rost. S-ar juca, dar n-are cu cine, "toţi copiii s-au ascuns de mine". Are mâinile negre ca ale unui miner şi picioarele asemenea unui lopătar. Nu ştie ce vrea să se facă când va fi mare, "nici nu m-am gândit", îmi spune, dar îi place să piardă timpul prin zona Băncii Naţionale. Ştie cum să facă rost de bani: cere un leu pentru orice "intrare" şi "ieşire" pe sub o bandă lungă din plastic, pe care o leagă, la un capăt, de gardul instituţiei bancare şi de un pom, la capătul celălalt. Trecătorii se amuză şi îi ţin isonul, până când un şofer furios coboară dintr-o maşină şi se apropie de el ameninţător. Micuţul fuge şi se face nevăzut. Un alt prieten de joacă îl strigă din apropierea vestigiilor istorice ale Hanului Domnesc Şerban Vodă, singurele vestigii din zonă neacoperite de valuri de nisip.

Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului Băncii Naţionale a României, unul dintre cei mai vechi "chiriaşi" ai străzii din centrul istoric, datorită locului de muncă, spune: "Dacă privesc în perspectiva zilei de astăzi, Lipscaniul este o aşteptare şi mă refer la faptul că aştept să se termine lucrările şi să vedem odată zona scoasă la viaţă. Momentan, în jurul Băncii Naţionale, s-a conturat un centru financiar şi ar trebui ca el să fie refăcut. Eu sper că vom avea chiar un centru financiar pe Lipscani. Cel puţin Banca Naţională face demersuri, are colaborări şi cooperări cu Primăria Sectorului 3, Primăria Capitalei, în încercarea de a reface clădirile din jur, care au fost clădiri de bănci şi de a aduce aici instituţii financiare".

"Siguranţă şi protecţie"

E trecut de ora 20.00 şi strada devine neîncăpătoare. Deşi nu e foarte cald, atmosfera este sufocantă. Doi tineri fredonează o piesă necunoscută, probabil creaţie proprie, la corzile unor chitare vechi. Cu cât mă îndepărtez mai mult, îi aud tot mai greu. Percep, în schimb, zgomotul de la terase, vorbe amestecate cu zâmbete, grimase şi fum de ţigară. O lume pestriţă, halucinantă şi Nicu care cerşeşte. Nu lasă nicicum din mână sticla cu iaurt, din care, arareori, îşi înmoaie mustăţile, spre dezgustul mesenilor care îl pasează de la unul la altul cu gesturi brutale.

La poalele centrului istoric, peste drum de Dâmboviţa, îmi vine sufletul la loc, când văd "Siguranţă şi protecţie" scris pe maşina unui echipaj de poliţie, al cărui singur agent înfulecă cu poftă dintr-o shaorma.