Luciditate şi realism

Unul dintre capetele de acuzare, deloc uşor de combătut, ale creştinismului e că acesta este religia oamenilor slabi. Creştinismul, susţin cei care subscriu la o asemenea viziune, este neajutorat şi neputincios şi merge mână în mână cu prostia.

Dacă stăm însă şi cumpănim bine lucrurile, înţelegem că nimic nu este mai fals, mai departe de adevăr. Sigur că cei mai mulţi din cei care îşi spun creştini rămân, când e vorba de credinţă, doar la nivelul spunerii. Ei îşi impun, în viaţa lor concretă, o anumită moralitate pe care încearcă, într-o măsură mai mare sau mai mică, să o respecte. Dar, atunci când vin peste ei încercări mai mari, cei mai mulţi dintre aceştia se arată a fi nişte oameni slabi, care cu uşurinţă fac tot felul de concesii ispitelor şi, astfel, se abat de la moralitatea pe care, fără nici un fel de fermitate, ei înşişi şi-au impus-o.

Privind însă către o astfel de situaţie din lumea zisă creştină, stăm şi ne întrebăm: acesta este, oare, creştinismul? Aşa se comportă creştinul autentic? Acesta este modelul de viaţă pe care Iisus, prin viaţa şi învăţătura Sa, ni l-a arătat?

Sigur că nu. În textele evanghelice găsim suficiente exemple de afirmaţii şi îndemnuri pe care Divinul Învăţător ni le adresează şi din care înţelegem că nu aşa se comportă un creştin adevărat. El este smerit într-adevăr, dar, în acelaşi timp, în orice situaţie de viaţă, se manifestă ca un om de o nedezminţită demnitate; încercând să-I urmeze lui Iisus, el este blând şi smerit cu inima (Matei, 11, 29), dar nu este nici prost, nici lipsit de curaj; este conciliant, înţelegător, iertător, dar nu este deloc naiv, uşor de păcălit şi nici lipsit de simţul realităţii. Nicolae Steinhardt, cunoscând bine situaţii în care i-au fost puse la grea încercare curajul şi inteligenţa, este neobosit în insistenţa cu care vine în scrierile sale să arate că adevăratul creştinism nu se confundă nici cu prostia, nici cu frica sau cu alte slăbiciuni ale firii umane. „Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi (...). Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de Satana, spune el, la un moment dat, în Jurnalul fericirii, iar în Dăruind vei dobândi una din originalele sale predici se ocupă de acea importantă calitate a creştinului care se cheamă curaj. Aici, chiar de la începutul predicii, în stilul său inconfundabil, monahul de la Rohia spune despre curaj că este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că, îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. Fără curaj, existenţa Bisericii nu ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de acela al discipolilor Săi. Apoi, pe parcursul predicii, consemnează o mulţime de situaţii în care Mântuitorul ne îndeamnă să nu ne temem, să avem îndrăzneală, să fim curajoşi. Voi aminti un singur exemplu, şi anume acela în care, aflat în iminenţa arestării Sale, Iisus, Care ştia ce urmează să I se întâmple, spune ucenicilor Săi: În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).

Acest îndemn pe care Iisus îl adresează ucenicilor Săi şi tuturor celor care vor voi să-I urmeze este, putem spune, de o importanţă capitală. El are, între altele, menirea de a-i aduce la realitate pe cei pentru care credinţă înseamnă do ut des (Îţi dau credinţă, iar Tu îmi dai de toate: ocrotire, bunăstare, fericire etc. şi, pe deasupra, viaţă veşnică).

Nu este deloc aşa. Şi peste cel care este cu adevărat creştin vin încercări; cu atât mai multe şi mai grele cu cât el rămâne mai ferm pe poziţiile sale. Şi el are parte de suferinţe, poate mai dureroase decât ale altor oameni. Şi el trebuie să lupte (cu sine însuşi mai ales, căci el trebuie să reziste, să suporte, să ierte mereu, să aibă răbdare, chiar îndelungă răbdare). Dar, spre deosebire de ceilalţi oameni, el, care nu este creştin doar cu numele, duce lupta cea bună. O luptă în care omul nu este niciodată singur. Întotdeauna este alături de el Acela care a biruit lumea, iar miza unei astfel de lupte este însăşi viaţa veşnică.

Ceva din bucuria şi frumuseţea unei astfel de vieţi îi este dat omului credincios să cunoască încă de aici, de pe pământ. Sunt momente, scurte, în care omului i se oferă, ca o pregustare, ceva din trăirea despre care, după cuvintele Apostolului Pavel, nu se poate vorbi cu cuvinte omeneşti. Este, chiar dacă de scurtă durată, o bucurie mai presus de toate cele ale lumii şi este dătătoare de nebănuite puteri. Aşa se explică faptul că cei care au cunoscut o asemenea trăire au avut acea extraordinară putere de a nu se abate de la credinţa lor, chiar dacă pentru aceasta au trebuit să suporte nespus de mari chinuri, terminate chiar cu jertfirea propriei vieţi. Aşa se explică faptul că, vorbind într-o carte a sa despre suferinţele din anii de detenţie, Nicolae Steinhardt, cel care în închisoare a cunoscut bucuria naşterii din nou, îşi intitulează cartea Jurnalul fericirii.