Mai poate fi omul bun?

Ne întrebăm din ce în ce mai des, şi tot mai trişti, dacă, în vremea noastră, omul mai poate fi bun. Dacă această calitate mai are aureola unui gest originar. Sunt atâtea momente murdare, urâte, doldora de neghiobii, încât avem sentimentul că bunătatea a dispărut de pe faţa pământului. Realitatea cea mai apropiată ne dezvăluie o răutate dusă chiar la apogeu. Marea răutate se divide apoi în mici răutăţi, în felii pline de fiere, în mici segmente de vrajbă care de-abia aşteaptă să se descompună în certuri dezlănţuite… E deprimant să analizezi această plagă: răutatea, care ne amărăşte viaţa zi de zi.

Şi atunci, cum se poate salva un om bun din această nebunie a răutăţii? Cum poate el singur să ţină piept unui torent greu de stăvilit? Oare amabilitatea poate să compenseze cu ceva? Desigur, este de folos şi amabilitatea, dar ea nu înseamnă bunătate. A fi amabil poate însemna şi a-ţi schimba comportamentul de ochii lumii şi a surâde cu subînţeles în faţa semenului. Îngăduinţa şi toleranţa sunt şi ele utile, dar nici ele nu înseamnă bunătate. Ele nu au putere de extindere şi nu au şansa de a ne cuprinde pe toţi la un loc.

Aşa încât, în bunătate, uniformizarea este unica soluţie. Altfel, omul bun rămâne un singuratic. „Omul bun e nebun“, aşa precum îl categorisesc semenii lui adeseori. Şicanele pe care le azvârlim unii altora, învinuirile care nu se mai termină, împăcările ad-hoc, palmele date cu zgomot, pumnii primiţi sub centură, violenţele din rândul copiilor fac ca omul să-şi piardă demnitatea, să se sălbăticească.

Nu mai vedem obrazul care se întoarce ca să-şi primească cealaltă palmă. Se face încă mare confuzie între bârnă şi pai… Clemenţa e o vorbă de clacă. Dreptate au numai căţiva, bani la fel, putere, nu mai încape vorbă, tot câţiva! Ceilalţi… raiul, iadul! Dumnezeu ştie!

E atâta degringoladă încât numai o restaurare a bunătăţii ar putea-o opri. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că singura cale de a ne înstrăina de răutate şi de a ne apropia de bunătate este calea deschisă nouă de Iisus Hristos, Care a zis pentru toate veacurile: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!“ Şi această cale o cultivă Biserica întemeiată de El pe Cruce. Venind pe calea Bisericii, omul poate accede la bunătate pentru că ea încă există cu adevărat şi poate să-l transformne subit, precum s-a întâmplat cu Saul pe drumul Damascului.

Deci, luaţi aminte, oameni buni: viaţa e frumoasă şi merită să fie trăită, şi nu urâţită de răutăţile zilnice. Desprindeţi-vă din mrejele patimilor şi păcatelor de tot felul şi evitaţi situaţiile-limită care vă fac să scoateţi în faţă veninul şi răutatea… Nu-i uşor să faceţi asta, dar nici imposibil. E singura şansă de a ne afla în comuniune unii cu alţii.