Mănăstirea Bogdănești, limanul bătrâneților liniștite

La Centrul de ajutor și reabilitare creștină „Bogdan I” al Mănăstirii Bogdănești din județul Suceava, 140 de bătrâni încearcă să-și găsească astâmpărul sufletesc și să-și odihnească trupurile obosite. Locul e un mănunchi de vieți zbuciumate, de existențe ce au cunoscut suferința, chinul, boala, durerea pierderii propriilor familii. Aici, în umbra mănăstirii, în pacea cântărilor, în vorbele calde ale celor care le poartă de grijă și în bunătatea părintelui Gheorghe Loghinoaia, găsesc cu toții puterea să creadă că încă mai au un rost pe pământ.

„Nu-i zi de la Dumnezeu în care să nu sune telefonul să mai primesc un bătrân. E multă suferință pe lume”, îmi spune părintele Gheorghe Loghinoaia, în timp ce îmi arată locul. Tocmai a tras o fugă în oraș, după medicamente, pentru bătrâni. „Aici mereu e de făcut ceva, că-s atâția oameni în grijă”, adaugă el.

În curtea largă a mănăstirii, ocrotită de o perdea zdravănă de copaci, liniștea te învăluie, ca o haină caldă, în ciuda ploii mo­cănești cernute de sus. Chiar și așa, bătrânii foiesc, când în curte, când afară, când pe drumul dintre biserică și cămin, când pe cerdacul căsuței de lângă centru, ce vrea să imite prispa propriilor case, să le mai aline dorul. „Aici am pornit totul de pe iarbă verde, continuă părintele, și la început, în 2001, am avut 7, 8 bătrâni. Acum sunt 140 de toți, și femei, și bărbați. Din toată țara vin; aud, din om în om, bat la poarta mănăstirii și eu pe toți îi primesc”.

Ceva mai jos de biserica

mănăstirii se află Centrul „Bog­dan I”, unde primesc adăpost, îngrijire și hrană vârstnicii ajunși aici. Dintre aceștia 40 sunt imobilizați la pat și primesc îngrijire permanentă. Mulți prezintă diferite in­fir­mități, unii și-au pierdut vederea, alții se recuperează după vreun accident vascular suferit sau după un infarct, iar o bună parte se luptă numai cu nepu­tin­țele bă­trâ­neții. În condiții deloc u­șoare, fără un sprijin material consistent oferit de autoritățile statului, părintele Loghinoaia reușește să facă minuni, ocrotind acești bătrâni de care societatea uită cam repede că există. Zilnic, pe lângă cazare și îngrijiri, asigură câte trei mese celor 140 de ­vârstnici pe care îi are în grijă. „Am noroc că mă ajută Dumnezeu și bunii noștri cre­din­cioși, care aduc donații și care ne sprijină, nu ne uită. Altfel, numai cu puțina contribuție din pensia bătrânilor, nu ne-am descurca. Gândiți-vă că în cazul unei persoane cu handicap, pensia este de doar 270 de lei…”

„Bătrânețea-i grea, doamnă…”

Un tur complet al centrului m-a făcut să înțeleg câtă suferință există în sufletele acestor bătrâni, cât de puțin facem noi, ca societate, pentru ei, dar și câte inimi mari, gata să se pună în slujba aproapelui, s-au adunat, la îndemnul părintelui Loghinoaia, în jurul Mănăstirii „Sfântul Ilie Tesviteanul” de la Bogdănești. Un loc al facerii de bine, dătător de nădejde și tămăduitor de suflete întristate. „Bătrânețea-i grea, doamnă... Cât am muncit, o fost bine. Acum nimeni nu mai vrea să știe de noi. Dar părintele-i tare bun, are grijă, nu ne lasă”, mi-a spus o bătrânică ajunsă în centru după 30 de ani de muncă într-o filatură.

În centru, condițiile seamănă, pe cât posibil, cu cele de acasă. Există cantină proprie și sală de mese, iar mare parte din hrană provine din gospodăria mănăstirii. Bătrânii care nu se pot deplasa sunt ajutați în toate, de la igiena personală până la administrarea medicamentelor și a hranei. Cei care se pot deplasa singuri coboară la club, să urmărească emisiuni la televizor, ies afară, se plimbă, merg la biserică. „Am lucrat la salină, la Cacica, 30 de ani. Pe urmă am venit aici. Am o fată în Italia și nu mă îndur de ea, să facă vreo doi bani, că vezi că-i greu în România… ”, spune tanti Floarea (70 de ani). Aici, în căminul de la Bogdănești, s-a acomodat. Așa că alt „acasă” acum nu știe. Se îngrijește singură, cum poate, se bucură de liniște, iar după-amiezile și le petrece pe micul balcon al clubului sau în curtea centrului, alături de câteva prietene pe care și le-a făcut deja, și ele decane de vârstă: mătușa Elena (80 de ani) și tanti Paraschiva (66 de ani).

Cei mai în putere plivesc florile din grădină, alții ajută în gospodăria mănăstirii, ca să se simtă cumva utili. „Cam ăsta-i sentimentul lor, că nu mai trebuiesc nimănui, nici măcar propriilor familii. Cei mai mulți aparținători sunt plecați în străinătate, așa că îi vizitează destul de rar. Dar noi facem din inimă munca asta. Ei au nevoie de ajutor, suntem în slujba lor. Toți au vârste cuprinse între 65 și 90 de ani. Sunt multe cazuri dureroase: oameni care și-au pierdut ambii copii, alții singuri de tot pe lume”, povestește Daniela Dumitriu, îngrijitoare la centru de nouă ani de zile.