Mărturii din viaţa unui mare cărturar

L-am cunoscut pe părintele Dumitru Bălaşa în vara anului 1973, în vatra fostei Mănăstiri Bucovăţul-Nou, situată la marginea de sud-vest a Craiovei. Venisem de curând, din părţile Argeşului, pentru scurtă vreme, paroh al acestei aşezări şi mă aflam în toiul lucrărilor de restaurare a bisericii. Aşa a rânduit Dumnezeu să păşească în viaţa mea unul dintre cei mai distinşi preoţi cărturari ai Bisericii Ortodoxe Române.

Însoţit de bătrânul arhitect craiovean Grigore Atanasescu, pr. D. Bălaşa, îmbrăcat în halat de lucru, venea dinspre platoul Cârligeilor (unde fiinţase o vestită cetate geto-dacă), cu gândul de a sta o vreme la Bucovăţ, în vederea realizării unui plan mai vechi al său, de a întreprinde săpături în tinda bisericii de aici. Scopul urmărit era de a scoate la lumină mormântul Banului Stephan, ctitorul vechiului aşezământ de la Coşuna.

Întâlnire la Bucovăţ

El se afla în rândul acelor cercetători care afirmau că Bucovăţul-Vechi şi Coşuna erau două localităţi distincte, una pe malul drept şi alta pe malul stâng al Jiului, şi că Stephan Banul, restauratorul Mănăstirii Coşuna, din anul 1572, nu fusese îngropat acolo, la Coşuna, unde se aflau doar piatra funerară şi tabloul votiv, ci aici, la Bucovăţul-Nou. Părintele Bălaşa susţinea că acest mormânt ar fi fost acoperit, din neştiinţă, de Hrisant Penetis, fostul stareţ, după 1834, când a refăcut lăcaşul mănăstirii.

În acest sens, bazându-se pe unele documente găsite în podul chiliilor de la Bucovăţ, părintele Bălaşa dorea să facă cuvenite cercetări în tinda acestei biserici, profitându-se de faptul că acum era aici şantier în lucru. Oficiul de Patrimoniu ezita însă să dea încuviinţare, motivând lipsa de temei cert a demersului. I-am explicat că, având răspundere administrativă aici, nu pot nici eu încuviinţa fără o aprobare acoperitoare. Supărat, părintele a plecat, nu înainte de a-mi spune: „Măi copile, eu încerc să găsesc aici un sarcofag pentru a-ţi da ţie temei să susţii că această vatră are o mare valoare documentară şi că nu poate fi înlăturată. Tu nu vezi că fabrica asta te-a înconjurat din toate părţile? Mâine, pomâine vor da buzna şi peste biserică!“

Am pus la inimă aceste rostiri şi, mai târziu, în 1977, aveam să constat că a avut dreptate. Pretextând avariile cauzate de cutremur, conducerea fabricii, susţinută de autorităţile judeţului, a încercat demolarea întregii incinte. A fost teribilă încercarea de supravieţuire. Au existat aici controverse, situaţii-limită, ameninţări de tot felul, dar a existat şi un act de curaj care a determinat obştea credincioşilor să vină la biserică în acea zi şi să rămână acolo tăcută, cu lumânări aprinse, îngenuncheată în faţa altarului. A fost clipa astrală a acelui moment şi biserica a rămas în picioare. În declaraţiile ce s-au cerut pentru a explica opoziţia de acolo, am folosit susţinerile părintelui Bălaşa, cu privire la mormântul lui Stephan Banul, care s-ar afla în tinda bisericii.

Bibliotecar, arhivar, coordonator de revistă

În vara anului 1974 am fost mutat ca preot-slujitor la Catedrala mitropolitană şi redactor la revista „Mitropolia Olteniei“. Părintele Bălaşa era acolo, la nivelul de jos al clădirii, unde se aflau biblioteca şi arhiva. Acolo lucra zi şi noapte, acolo dormea, acolo era lumea lui de taină şi de gând.

A fost sfetnic priceput al mitropoliţilor Nifon, Firmilian, Teoctist şi Nestor, a fost bibliotecar din stirpea marilor abnegaţi ai cărţii, a fost „arhivar ecleziastic“ în sensul superior al cuvântului. Datorită trecutului său - incriminat de comunişti -, el, bătrânul cărturar, nu putea figura decât pe un post administrativ, modest. Toată suflarea eclesiastică ştia însă că părintele Bălaşa nu avea nevoie de un post în schemă. El era pur şi simplu „părintele Dumitru Bălaşa“, supranumit de mulţi drept un „cărturar al credinţei“.

Începând cu anul 1973, mitropolitul Teoctist mutase la Craiova redacţia revistei „Mitropolia Olteniei“, încadrând în acest scop câţiva tineri, printre care mă aflam şi eu. Până în acel an, redacţia se afla la Bucureşti, unde se tipărea şi revista. Părintele Bălaşa avea menirea tainică de a se ocupa de materialul documentar, istoric, patrimonial şi de a superviza tot conţinutul. Împreună cu episcopul Nestor, el cooptase diverse personalităţi care să contribuie cu studii şi materiale de valoare, şi numai el ştia cine se afla în spatele pseudonimelor cu care semnau cei mai mulţi dintre aceştia. Şi, când revista era gata, în manuscris, el venea la etajul al doilea, la „redacţie“ şi aducea materialele diortosite de el, pentru a fi introduse în sumar. Avea un fel al lui de a bate în uşă, asemenea „începutului de toacă“, pentru slujbe, aştepta câteva clipe, ca pentru binecuvântare, şi intra.

- Benedico, padre!, îl întâmpinam noi, în cor, în graiul confraţilor noştri latini. Cu un zâmbet în colţul gurii, el ne întreba rostind întotdeauna aceeaşi formulă:

- Cum merge treaba, măi copii?

- Merge bine, padre, dar uneori mai scârţâie!

- Păi, luaţi aminte căci cel necurat n-are de lucru!

Cum se lua „BT“-ul pe vremea comuniştilor

Aceste rostiri se repetau aidoma, de fiecare dată, şi el se amuza mult. Era un moment însă, la două luni o dată, când, ducându-ne la Bucureşti, la Departamentul Cultelor, să luăm acel temut „BT“ (bun de tipar) pentru manuscrisul revistei, el se întrista, se enerva chiar şi bombănea cu glas tare: „Pentru ce, măi? Pentru ce să cerem noi ăstora voie să scriem şi să gândim? Cum să umble aştia cu bocancii prin gândurile noastre?“ Acolo, la departament, cerberul cenzurii - Munteanu -, după ce îşi făcea treaba, întreba cu viclenie: „Ce mai face «Moş-Arhivă», de la parter?“ „Nu ştim de cine vorbiţi pentru că noi suntem toţi tineri acolo!“ „Ei, luaţi aminte să nu vă îmbătrânească mintea!“, răspundea el cu un zâmbet rău.

După ce ne întorceam şi încercam să-i explicăm lui „Padre“ unde şi cum s-a intervenit, el se răstea la noi, de acolo, din scaunul lui de arhivar: „Nu mă interesează! Nu vreau să aud! Plecaţi de aici!“, şi noi ne buluceam pe scări în sus distrându-ne. Urmau 5-6 zile în care nu ne mai vizita, apoi cam pe la ora prânzului, întotdeauna cam la aceeaşi oră, aşteptam bătaia de toacă în uşă. Cu ochelarii căzuţi pe nas, cu halatul lui ponosit, cu fesul învechit, intra ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, rostind aceleaşi cuvinte, iar noi îi răspundeam pe potrivă. Şi tot aşa, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. O, tempora! Eram singurii care i se adresau cu apelativul de „Padre“, iar el nouă cu „măi copii“!

Vom continua în numerele următoare.